În viață, alegerile pe care le facem ne definesc destinul și ne conturează identitatea. Această poveste ne poartă printr-o călătorie emoționantă, în care o tânără se confruntă cu dileme profunde între dragoste și responsabilitate. Între o mamă protectoare și un iubit sărăcăcios, protagonista își descoperă adevărata chemare și curajul de a-și urma inima. Haideți să pătrundem în această poveste captivantă despre alegeri, sacrificii și dragoste.

O alegere dificilă

Ori îl iei pe Nelu, ori ieși pe ușa asta și n-o mai deschizi. Mama a spus-o cu cuțitul de ceapă în mână, fără să ridice ochii din blidul de lemn. Era în bucătăria de vară, unde mirosea a ceapă tăiată și a busuioc uscat, legat în mănunchiuri de grindă. Pe poliță, laptele pus la prins începuse să facă pojghiță. Aveam 20 de ani și mâinile îmi tremurau atât de tare, încât mi le-am băgat sub șorț ca să nu le vadă.

Vara aia mă întâlneam pe furiș cu Costel, la capătul livezii, unde se termină gardul și începe pârâul. Era feciorul lui Ilie, văduvul de la marginea satului. Aveau o casă cu o cameră, o tindă, doi nuci și nimic altceva. Nici vacă, nici car, nici pământ bun — doar o fâșie pietroasă în deal, pe care creșteau mai mult mărăcini decât porumb.

Dragostea interzisă

Venea seara, după ce termina la fermă, cu mâinile spălate în pârâu și cu câte o mână de cireșe amare în palmă. Cireșe mici, tari, din pomul lor bătrân de lângă coteț. Mi le întindea și-mi zicea: „Nu-s dulci, Ileano. Dar sunt de la mine.” Le mâncam pe toate, până la ultima, și rămâneam cu gura strepezită și cu inima bătând ca la fugă.

Satul e mic. Într-o săptămână știa toată lumea. Mama nu m-a certat imediat. A făcut ceva mai rău: a început să-mi netezească părul, seara, cu palma ei aspră, și să-mi vorbească blând. „Fată, dragostea trece. Sărăcia rămâne.” Îmi spunea că a văzut destule femei frumoase îmbătrânind la 30 de ani, cu copiii agățați de fustă și cu bărbatul plecat la muncă unde-o vedea cu ochii.

O decizie radicală

Și-mi spunea de Nelu. Nelu era băiatul contabilului de la CAP. Om cu casă cu etaj, cu geamuri mari la stradă, cu televizor și cu butelie. Băiat cuminte, nu bea, nu înjura, se tundea la Focșani. Nu era urât. Nu era nimic rău la el. Doar că, atunci când mă privea, nu simțeam nimic — nici cald, nici frig, ca și cum m-aș fi uitat la un perete proaspăt văruit.

Mama îmi și numărase nunta. 200 de invitați, lăutari aduși din Râmnic, două rânduri de mese în bătătură, rochie cumpărată de la magazinul din oraș. Tata tăcea. Tata a tăcut toată viața lui.

Într-o duminică, contabilul și nevasta lui au venit la noi cu o sticlă de vin și cu o cutie de bomboane legată cu fundă. Au stat două ore în casa mare, aia bună, care se deschidea de trei ori pe an. Am adus eu dulceața pe tavă, cu mâinile transpirate. Când au plecat, mama era altfel. Îi luceau ochii. „Săptămâna cealaltă vin cu inelul,” a zis.

Atunci i-am spus. Am stat în ușa bucătăriei de vară, cu mâna pe tocul ușii, și i-am spus că eu îl iau pe Costel. Mama tăia ceapă. A mai tăiat o felie. Încă una. Apoi a lăsat cuțitul jos, pe masă, și l-a împins puțin cu degetul, de parcă îi ardea mâna.