A ezitat.

„Dar ce?”

„Este… mai bătrân. Și a avut o perioadă dificilă de adaptare.”

Inima mea bătea prea tare.

„Pot să-l văd?”

„Sigur.”

---

Mi-au deschis o poartă metalică.

Și acolo era el.

Argo.

Mai mic decât îmi aminteam.

Mai încet.

Cu ochii obosiți.

Când m-a văzut, nu a lătrat. Nu a alergat.

Doar s-a ridicat greu și a făcut doi pași nesiguri.

Apoi s-a oprit.

M-a privit.

Și a dat ușor din coadă.

---

M-am așezat direct pe ciment.

„Argo…” am șoptit.

El a venit încet.

Foarte încet.

Și și-a sprijinit capul pe genunchii mei, ca și cum nu trecuse niciodată timp între noi.

Am început să plâng fără să mă mai opresc.

Nu pentru că îl pierdusem.

Ci pentru că îl lăsasem să fie pierdut.

---

Când am ieșit din adăpost, era deja întuneric.

Am sunat-o pe mama lui Rareș. Doamna Doina.

A răspuns după câteva secunde.

„Ilinca?”

„Știați?” am întrebat direct.

Pauză.

„Da,” a spus ea încet. „Știam.”

Atât.

---

Când m-am întors acasă, Rareș stătea la masă.

Nu se mișcase.

„L-ai găsit?”

Am dat din cap.

„Da.”

„Și?”

Am pus cheile pe masă.

„Rămâne acolo.”

El a râs scurt.

„Deci chiar strici nunta din cauza unui câine.”

Am ridicat privirea spre el.

De data asta nu mai tremuram.

„Nu,” am spus calm. „O strici tu. Eu doar o anulez.”

---

În acea noapte mi-am făcut bagajul.

Fără scandal.

Fără țipete.

Doar liniște.

Și pentru prima dată, nu mai era liniștea unei renunțări.

Era liniștea unei alegeri.

---

Două zile mai târziu, Argo era acasă.

Pe covorul din sufragerie.

Dormind greu.

Respirând încet.

Și eu lângă el, ținând mâna pe blana lui încă caldă.

Telefonul a sunat de mai multe ori.

Rareș.

Nu am răspuns.

---

Pentru că uneori nu pierzi un câine.

Pierzi un om.

Și uneori… asta este salvarea ta.