Adevărul despre Argo
„Serios nu-ți amintești?”
Vocea lui Rareș nu era furioasă. Era calmă. Prea calmă. Acel tip de calm care nu vine din liniște, ci din decizii luate cu mult înainte ca tu să ai șansa să înțelegi ceva.
Nu-mi aminteam la început. Sau, mai exact, refuzam să îmi amintesc.
Apoi mi-am amintit.
Era o zi de toamnă acum trei ani. Ploua mărunt, iar Argo se întorsese de la veterinar cu o operație la șold. Doctorul Munteanu ne spusese clar:
„Are nevoie de îngrijire constantă. Medicamente zilnice. Nu mai poate urca scări. Nu mai poate fi lăsat singur mult timp.”
Îmi amintesc că am plâns în mașină. Nu în fața lui. Nici în fața lui Rareș. Doar în timp ce țineam lesa în mână și îl priveam cum încerca să se așeze pe bancheta din spate fără să geamă.
Rareș fusese atunci diferit.
„O să ne descurcăm,” spusese el. „E câinele nostru.”
Cuvântul „nostru” mă liniștise.
Dar apoi au început micile schimbări.
Mai întâi, Rareș a devenit ocupat.
Apoi, obosit.
Apoi, absent.
Și încet, fără să observ, Argo a devenit „al meu”.
Eu îi dădeam pastilele. Eu îl duceam la control. Eu îl ridicam noaptea când nu putea să se ridice singur.
Rareș îl mângâia uneori, ca pe un obiect de decor care încă există în casă, dar nu mai are funcție.
Am ridicat privirea din pașaportul veterinar.
„Tu ai făcut asta atunci,” am spus încet.
Rareș a ridicat din umeri.
„Era mai simplu. Tu erai mereu mai atașată. Eu am crezut că îți fac un bine.”
„Un bine?”
Am râs. Dar râsul meu nu avea nimic vesel în el.
„Ai dus câinele meu într-un adăpost fără să-mi spui. Și numești asta bine?”
El a închis ochii pentru o secundă, ca și cum conversația îl obosea.
„Nu mai era câinele nostru de mult, Ilinca. Era o responsabilitate care te consuma.”
Cuvintele lui au căzut între noi ca niște obiecte grele, bine alese, bine așezate.
În bucătărie mirosea a sos ars.
Am stins aragazul în sfârșit. Prea târziu.
Am pus pașaportul pe masă și m-am sprijinit de blat.
„Unde e Argo acum?”
„La adăpostul de pe Șoseaua de Centură. L-am dus personal. E în siguranță.”
„În siguranță?” am repetat.
Și atunci ceva în mine s-a rupt. Nu zgomotos. Nu dramatic. Doar definitiv.
Am trecut pe lângă el, am luat cheile de la mașină și geaca de pe cuier.
„Ilinca, unde mergi?”
Nu i-am răspuns imediat.
M-am oprit în pragul ușii și m-am întors spre el.
„Tu ai decis că nu mai contez când ai decis că el nu mai contează.”
El a dat ochii peste cap.
„Nu exagera. E un câine.”
Și atunci l-am privit cu adevărat.
Nu ca pe bărbatul cu care urma să mă mărit.
Nu ca pe omul cu care împărțisem ani de viață.
Ci ca pe cineva străin.
„Nu,” am spus încet. „Era familia mea.”
Drumul până la adăpost a fost lung. Nu din cauza traficului. Ci din cauza gândurilor.
Fiecare semafor era o amintire.
Argo alergând prin zăpadă.
Argo adormit cu capul pe picioarele mele.
Argo încercând să se ridice și căzând, iar eu râzând printre lacrimi ca să nu plâng.
Și eu… eu devenind din ce în ce mai obosită, din ce în ce mai nerăbdătoare, din ce în ce mai vinovată.
Adăpostul mirosea a dezinfectant și frică.
O femeie de la recepție m-a privit când am intrat.
„Cu ce vă putem ajuta?”
„Caut un câine. Argo. A fost adus de un bărbat acum câteva luni.”
A tastat ceva în calculator.
Apoi s-a oprit.
„Da… îl avem. Dar…”
