Asemănarea Care Îngrijorează

Aveau cinci ani. Amândouă aveau ochi căprui, mari, rotunzi, cu aceeași lumină caldă în colțuri. Amândouă aveau obraji moi, aceeași bărbie mică, aceeași gropiță abia vizibilă în partea stângă când zâmbeau. Sofia avea părul împletit în două codițe, Ilinca îl purta creț și prins sus cu un elastic roz, dar nici coafura, nici hainele nu puteau ascunde ceva ce îmi intra în piept ca un cui: fetele semănau prea mult.

Nu ca două prietene. Nu ca doi copii din același cartier. Ca două surori.

Andrei a lăsat paharul pe blat.

— Mara, iar începi?

— Nu „iar încep”. Te întreb.

Vocea mea tremura, deși încercam să par calmă. De trei luni îmi spuneam că exagerez. Că mintea mea caută umbre acolo unde nu există. Că poate toate mamele văd semne stranii când e vorba de copilul lor. Dar astăzi, când Ilinca a venit la noi să se joace, iar cele două fetițe au stat una lângă alta în fața oglinzii din hol, mi s-a tăiat respirația.

Întrebări și Tăceri

Nu era doar asemănarea feței. Era felul în care își țineau mâinile la spate când ascundeau ceva. Felul în care își mușcau buza de jos când se concentrau. Felul în care ridicau privirea spre mine, ușor înclinată, ca și cum îmi cereau voie fără să spună nimic.

— Copiii seamănă între ei — a spus Andrei.

Am râs scurt, fără bucurie.

— Te rog să nu mă iei drept proastă.

El a închis ochii o secundă.

— Nu te iau drept proastă.

— Atunci spune-mi adevărul. Ai avut ceva cu mama Ilincăi?

Ochii lui s-au deschis brusc.

— M-ai auzit.

Din hol s-a auzit râsul fetelor. Sofia striga:

— Mami, putem să luăm biscuiți?

Am înghițit nodul din gât și am răspuns cât am putut de normal:

— Da, iubita mea, luați din dulapul de jos.

Pașii lor mici au fugit spre cămară. În bucătărie, între mine și Andrei, s-a lăsat o liniște grea.

Revelații Șocante

— Mara, nu am înșelat niciodată.

— Atunci de ce fiica vecinului arată ca fiica noastră?

— Nu știu.

Dar fața lui spunea altceva.

Andrei era un om care știa să mintă rar, tocmai de aceea îl citeam ușor când încerca. Nu ridica vocea. Nu se apăra agresiv. Doar se retrăgea în el, își întărea maxilarul și privea puțin pe lângă mine, ca și cum adevărul ar fi stat undeva pe perete, nu în ochii mei.

— Știi ceva — am șoptit.

A făcut un pas spre mine.

— Mara, ești obosită. Ai muncit mult în ultima perioadă, Sofia a fost bolnavă, tu nu dormi bine…

— Nu îndrăzni să-mi spui că sunt obosită ca să nu răspunzi.

În acel moment soneria a sunat.

Ilinca a alergat spre ușă înaintea mea. Prin geamul mat am zărit silueta lui Radu, vecinul nostru de peste drum. Tatăl Ilincăi. Un bărbat liniștit, politicos, mereu cu cearcăne adânci sub ochi și cu o grijă aproape dureroasă față de fetița lui. Se mutase în cartier cu doi ani în urmă, după ce, spunea el, soția lui murise.

Când am deschis, Radu a zâmbit obosit.

— Bună, Mara. Îmi pare rău, am întârziat. Ședința s-a prelungit.

Ilinca s-a agățat de piciorul lui.

— Tati, pot să mai stau?

Radu i-a mângâiat părul.

— Nu azi, puiule. Mâine iar.

Sofia a venit lângă ea.

— Mâine vii la mine?

— Vin! — a zis Ilinca.

Cele două s-au îmbrățișat.

Atunci am văzut din nou.

Aceeași aluniță mică, aproape ascunsă, sub urechea dreaptă. Sofia o avea. Ilinca o avea.

Mi s-a făcut frig.