Ultimul Clopot al Dimineții

Vântul bătea peste câmpurile uscate ale Bărăganului ca o fiară nevăzută. Firele lungi de iarbă se îndoiau sub cerul cenușiu, iar norii grei promiteau ploaie, deși oamenii din sat știau că promisiunile cerului sunt adesea mincinoase.

În mijlocul acelui pustiu viu, unde drumurile de pământ se pierdeau printre dealuri și turmele de vite păreau singurele stăpâne ale lumii, trăiau Ilie și Sofia.

Casa lor era mică, construită din lemn vechi și piatră, cu un acoperiș care trosnea în timpul furtunilor. În spatele casei se întindea grajdul cu cele douăzeci și trei de vaci pe care le îngrijeau ca pe propriii copii.

Pentru oamenii din oraș, viața lor părea grea. Dar pentru Ilie, mirosul de fân proaspăt și sunetul clopoțeilor de la gâtul vacilor însemnau liniște.

Sofia însă privea uneori spre orizont cu un dor pe care nu-l putea explica.

În dimineața aceea, înainte să răsară soarele, Ilie deschise ușa casei și frigul îl lovi drept în piept.

— Vine furtună, spuse el încet.

Sofia se apropie de sobă și turnă lapte fierbinte în două căni ciobite.

— Dacă vine furtuna, trebuie să aducem vitele mai aproape de deal.

Ilie aprobă din cap. Era un bărbat înalt, cu umeri largi și mâini aspre de muncă. Fața îi era brăzdată de riduri adânci, deși abia trecuse de patruzeci și cinci de ani. Munca îl îmbătrânise înainte de vreme.

Sofia era opusul lui. Mică de statură, cu ochi căprui și blânzi, păstra încă frumusețea tăcută a femeilor care au învățat să supraviețuiască fără să se plângă.

De douăzeci de ani trăiau împreună.

Douăzeci de ani de secetă.

Douăzeci de ani de ierni lungi.

Douăzeci de ani de datorii și speranțe.

Și în tot acel timp nu avuseseră niciodată un copil.

Satul vorbea despre asta în șoaptă.

„Păcat de Sofia…”

„Ilie ar fi trebuit să-și ia altă nevastă.”

Dar Ilie nu asculta niciodată.

Pentru el, Sofia era întreaga lui lume.

Au ieșit împreună spre câmp. Cerul devenea tot mai întunecat, iar vacile pășteau neliniștite.

— Ai observat că Bella nu mai mănâncă? întrebă Sofia.

Bella era cea mai bătrână vacă din turmă, albă cu pete negre și ochi umezi, aproape omenești.

Ilie se apropie de animal și îi atinse fruntea.

— E bolnavă.

Sofia simți imediat nodul acela greu în stomac. Bella nu era doar o vacă. Era primul animal cumpărat după nunta lor. O crescuseră ani întregi.

— Nu trebuie să moară, șopti ea.

Ilie nu răspunse.

În viața de la țară, moartea făcea parte din fiecare anotimp.

Până la prânz, vântul devenise violent. Norii se rostogoleau peste câmpuri, iar aerul mirosea a ploaie și pământ rupt.

Ilie încerca să adune vitele când unul dintre viței se sperie și începu să fugă spre marginea râpei.

— Ilie! strigă Sofia.

Bărbatul alergă după animal fără să stea pe gânduri.

Pământul era ud și alunecos. Sofia îl urmărea cu inima bătând nebunește.

Vițelul se opri exact lângă marginea abruptă.

Ilie îl prinse de gât în ultima clipă.

Dar atunci pământul cedă sub el.

Sofia țipă.

Ilie alunecă câțiva metri în jos, lovindu-se violent de pietre.

— ILIE!

Femeia coborî disperată printre tufișuri, zgâriindu-și mâinile până la sânge.

Îl găsi întins pe o parte, respirând greu.

— Nu mă pot ridica… șopti el.

Sofia simți cum lumea i se rupe în două.

Nu aveau telefon mobil. Semnalul nu ajungea până acolo. Cel mai apropiat doctor era la două sate distanță.

Furtuna izbucni în acel moment.

Ploaia căzu peste ei violent, rece și neiertătoare.

Sofia îl ridică pe Ilie cu toate puterile ei.

— Nu ai voie să mori, auzi? Nu azi!

Ilie încercă să zâmbească, dar durerea îi tăie respirația.

Cu greu, Sofia reuși să-l ducă până la căruță. Caii se speriau de tunete, iar drumul devenise noroi.