Soneria a sunat din nou.

De data aceasta, nu ca un detaliu banal al dimineții.

Ci ca un verdict.

Vlad a rămas nemișcat, cu ochii fixați pe ușă, de parcă dincolo de ea nu era un coridor de bloc, ci începutul unui cutremur.

Rodica și-a încordat maxilarul.

— Cine mai vine acum? a repetat ea, mai ascuțit.

Eu am respirat lent.

Știam răspunsul.

Ușa care nu mai aparținea nimănui

Vlad a deschis.

Pe hol stăteau două persoane.

O femeie în costum gri închis, cu o servietă elegantă în mână.

Și un bărbat tânăr, cu o mapă groasă de documente.

Fără zâmbet.

Fără ezitare.

Fără emoție inutilă.

— Doamna Ana Nistor? a întrebat femeia.

Vlad a rămas blocat.

Rodica a apărut în spatele lui, cu brațele încrucișate.

— Cine sunteți dumneavoastră?

Femeia a ridicat ușor legitimația.

— Avocat Ruxandra Pavel.

Liniște.

Cuvântul „avocat” a căzut în casă ca o piatră într-un puț adânc.

Fisura

Rodica a râs scurt.

— Avocat? Pentru ce? Aici nu e niciun proces.

Eu am făcut un pas înainte.

Încet.

Fiecare milimetru al corpului meu încă mă durea, dar durerea aceea nu mai avea putere.

— Ba da, am spus.

Toți s-au întors spre mine.

— Este un proces. Doar că voi nu ați știut încă.

Vlad a înghițit în sec.

— Ana… despre ce vorbești?

Am privit direct spre el.

Nu cu ură.

Nu cu disperare.

Ci cu o liniște care îl sperie mai tare decât orice țipăt.

— Despre banii tatălui meu.

Deschiderea dosarului

Avocata a intrat și a deschis servieta pe masa din sufragerie.

Un sunet simplu.

Dar care a schimbat aerul din cameră.

Hârtii.

Copii legalizate.

Semnături.

Date.

Rodica s-a apropiat instinctiv.

— Ce e asta?

Avocata a vorbit calm:

— Documente privind participația doamnei Ana Nistor în firma Nistor Distribuții. Și o posibilă falsificare a unui act de cesiune.

Tăcere.

Vlad a clipit des.

— Falsificare? asta e absurd…

Eu am ridicat plicul pe care îl ținusem ascuns luni întregi.

Și l-am pus pe masă.

— Atunci explică-mi asta.