„Astăzi am devenit adult… dar părinții mei mă privesc doar din cer”
Ploua mărunt în dimineața în care Amalia împlinea optsprezece ani.
Orașul părea acoperit de o liniște ciudată, iar ferestrele blocurilor străluceau sub cerul cenușiu ca niște ochi obosiți. În apartamentul mic de la etajul patru, alarma telefonului suna pentru a treia oară, însă fata stătea nemișcată pe marginea patului, cu genunchii strânși la piept și privirea pierdută spre fotografia așezată pe noptieră.
În fotografie erau trei oameni care râdeau.
Mama ei ținea un tort mic în mâini.
Tatăl ei îi ciufulea părul.
Iar Amalia, care atunci avea doar zece ani, zâmbea fără să știe că aceea avea să fie ultima aniversare petrecută împreună.
Astăzi împlinea optsprezece ani.
Devenea adult.
Dar părinții ei nu mai erau acolo.
Și exact asta îi rupea sufletul.
Telefonul vibra continuu pe pat.
„La mulți ani!”
„Să ai o zi minunată!”
„Ești mare acum!”
Amalia citea mesajele fără să răspundă.
Pentru ceilalți era o zi frumoasă.
Pentru ea era o zi care o făcea să simtă cât de singură devenise.
S-a ridicat încet și a mers în bucătărie. Apartamentul era tăcut. Prea tăcut. De ani întregi nu mai exista mirosul de cafea făcută de tatăl ei dimineața și nici vocea mamei care cânta încet în timp ce pregătea micul dejun.
Tot ce rămăsese erau pereții goi și amintirile.
Pe frigider încă mai era lipit un bilețel vechi, scris de mama ei cu marker albastru:
„Nu uita că ești mai puternică decât crezi.”
Amalia atinse hârtia cu vârful degetelor și simți cum i se umplu ochii de lacrimi.
Accidentul se întâmplase într-o noapte de iarnă.
O mașină scăpată de sub control.
Un drum înghețat.
Un telefon primit la ora două dimineața.
Într-o singură clipă își pierduse ambii părinți.
La început nu înțelesese nimic.
Așteptase zile întregi ca ușa să se deschidă și mama ei să intre spunând că totul fusese o greșeală.
Dar ușa nu se mai deschisese niciodată.
După înmormântare, oamenii veniseră cu îmbrățișări și promisiuni.
„Suntem aici pentru tine.”
„Nu vei fi niciodată singură.”
Dar timpul are un fel crud de a-i face pe oameni să-și continue viața.
Unul câte unul, au dispărut.
Iar Amalia învățase să crească singură.
În ziua aceea de noiembrie, când împlinea optsprezece ani, simțea că durerea devenise mai grea decât oricând.
Pentru că toate fetele de vârsta ei aveau părinți care le făceau poze, care le cumpărau flori, care plângeau de emoție când copiii lor deveneau adulți.
Ea avea doar cerul.
Și două morminte acoperite cu flori albe.
