Balconul destinului
Durerea a venit ca un val brusc, tăios, imposibil de ignorat. Nu era doar frigul care îmi mușca pielea, nu era doar frica — era ceva mai profund, mai primitiv. Ceva ce corpul meu recunoștea înaintea minții mele.
Am dus mâna la burtă instinctiv.
Nu… nu acum.
— Ryan! am strigat din nou, mai tare, cu o voce care nu mai semăna cu a mea.
Dar muzica din interior continua. Râsete. Farfurii. Viață normală, neatinsă de tragedia care se desfășura la doar câțiva centimetri de ei.
Iar de cealaltă parte a ușii de sticlă, :contentReference[oaicite:0]{index=0} mă privea.
Fără grabă.
Fără panică.
Ca și cum ar fi urmărit un experiment.
— Te rog… am șoptit, vocea mea rupându-se. Nu mă simt bine…
Pentru o clipă, ceva a trecut peste chipul ei. O ezitare mică. Aproape invizibilă.
Dar apoi a dispărut.
— O să treacă, a spus ea încet. Întotdeauna trece.
Și s-a întors.
Am rămas singură.
Vântul nu mai era doar frig. Era durere. Pătrundea prin haine, prin piele, prin oase. Simțeam cum corpul meu începe să încetinească, ca și cum cineva ar fi tras încet din mine toată căldura.
Am încercat din nou mânerul ușii. O dată. De două ori. De zece ori.
Blocată.
Am lovit geamul cu palma.
— Ryan! Te rog!
Dar numele lui părea să moară înainte să ajungă înăuntru.
Minutele nu mai aveau sens.
Sau poate că trecuseră ore.
Nu știu.
Știu doar că la un moment dat, genunchii mei au cedat și m-am prăbușit pe podeaua rece a balconului.
Și atunci am înțeles că ceva nu era în regulă.
Durerea din abdomen devenise ritmică.
Repetitivă.
Ca un ceas care bătea prea repede.
— Nu… nu, am șoptit, încercând să respir. Nu acum…
Am încercat să mă ridic, dar corpul meu nu mă mai asculta cum trebuie.
Frigul, stresul, frica — toate se adunau într-un punct unic, insuportabil.
Și apoi am realizat.
Începuse.
— Ajutor… am șoptit, de data asta mai slab.
Am lovit din nou geamul, dar mâinile îmi erau deja rigide.
Degetele nu mă mai ascultau.
Respirația mea devenea haotică.
Și în interior, viața continua.
Am văzut-o pe Melissa întorcându-se pentru o secundă. Vorbea cu cineva. Zâmbea.
Nu știa.
Sau poate știa.
Și asta era partea cea mai înfricoșătoare.
Într-un final, ușa s-a deschis.
Nu știu cine.
Nu știu de ce.
Știu doar că aerul cald din interior m-a lovit ca un șoc și că am încercat să mă ridic, dar picioarele mele nu mai aveau putere.
Am căzut în față.
Și apoi… întuneric.
