Câinele numit „pericol”

Sirenele au ajuns primele.

Apoi luminile albastre au umplut strada îngustă din Șcheii Brașovului, tăind ploaia în bucăți de neon.

Dar în camera de sus, timpul se oprise deja.

Daniel stătea nemișcat, cu respirația ruptă între teamă și furie.

Mihai era pe podea, încă prins în reflexele propriei greșeli.

Și între ei… Atlas.

Nemişcat.

Greu.

Ca o promisiune care nu se mai retrage.

Unul dintre polițiști a urcat scările în fugă.

— Toată lumea înapoi! a strigat.

Dar când a văzut scena, vocea i s-a schimbat.

Nu mai era comandă.

Era confuzie.

— Copilul e bine? a întrebat imediat.

Din pat, Matei a ridicat mâna tremurândă.

— Sunt aici…

Atlas nu s-a mișcat nici măcar atunci.

Doar și-a întors ușor capul spre copil, ca și cum verifica o ultimă dată că este în siguranță.

Un alt polițist a intrat și a privit scena în tăcere.

— Câinele ăsta… a ținut atacatorul?

Daniel a dat din cap încet.

— Nu l-a atacat. L-a oprit.

Un moment de liniște grea.

Atunci Mihai a încercat să se ridice.