Cățelușul din banană și morcov

„Am făcut un cățeluș din banană și morcov”, am spus eu cu mândrie, ținând creația în mâini ca pe o comoară.
Dar fratele meu s-a uitat la el, a înclinat capul și a spus fără ezitare:
„E urât.”

A fost doar un cuvânt.
Un singur cuvânt mic.
Dar în acel moment, a căzut peste mine ca o piatră grea.

Mă numesc Liana și am zece ani. Îmi place să creez lucruri din orice găsesc prin bucătărie: fructe, legume, șervețele, uneori chiar cutii goale. Mama spune că am imaginație, dar fratele meu, Darius, spune că „pierd timpul cu prostii”.

În ziua aceea, era după-amiază. Lumina soarelui intra pe fereastra bucătăriei și făcea ca masa albă să pară aurie. Aveam pe masă o banană coaptă, doi morcovi și câteva scobitori. Nu știam exact ce fac, dar simțeam că trebuie să fac ceva frumos.

Am început încet. Am tăiat banana în două pentru corp. Am folosit morcovii pentru urechi și lăbuțe. Ochii i-am făcut din boabe mici de stafide. La început nu arăta ca nimic clar, dar pe măsură ce lucram, vedeam în mintea mea un cățeluș adevărat.
Un cățeluș mic, vesel, care mă privea cu ochi calzi.

Când am terminat, l-am pus în mijlocul mesei.
Și am zâmbit.
Pentru mine, era perfect.

Atunci a intrat Darius.

„Ce e asta?” a întrebat el, punând ghiozdanul pe scaun.

„E un cățeluș”, am spus.

El s-a apropiat, s-a uitat câteva secunde și apoi a râs.

„Arată ciudat. E urât.”

Și așa, fără alt cuvânt, s-a întors spre telefonul lui.

În mine s-a făcut liniște.
Nu pentru că nu mai era zgomot în bucătărie, ci pentru că ceva din mine se oprise.

M-am uitat la cățelușul meu din banană și morcov.
Acum nu mai părea vesel.
Părea mic.
Și… greșit.

Am vrut să-l apăr.
Dar nu am știut cum.

Mama a intrat puțin mai târziu.

„Ce frumos ai făcut ceva sănătos pentru gustare!” a spus ea, zâmbind.

Dar eu nu mai zâmbeam.

„Darius a spus că e urât.”

Mama s-a uitat la mine, apoi la creația de pe masă.
Și a tăcut o clipă.

„Și tu ce crezi?” m-a întrebat ea.

Nu știam ce să răspund.

Pentru că adevărul era că eu îl iubisem înainte să vorbească el.

„Eu… cred că e frumos”, am șoptit.
Dar vocea mea nu mai era sigură.