---

O problemă.

Argo.

Un câine bătrân, bolnav, care îmi aștepta pașii la ușă în fiecare seară.

---

Am simțit ceva în mine rupându-se încet.

Nu explodând.

Ci fisurându-se pe dinăuntru.

---

„Și acum?” am întrebat.

„Acum de ce?”

Rareș a tras aer în piept.

„Pentru că nu mai avem spațiu pentru toate.”

„Nunta, mutarea, părinții mei…”

„Ilinca, chiar nu înțelegi?”

---

Am râs scurt.

Fără umor.

„Ba înțeleg perfect.”

---

M-am întors spre el.

Și pentru prima dată nu mai plângeam.

Nu mai tremuram.

Doar îl priveam.

---

„Ai mutat un câine bătrân într-un adăpost înainte de nuntă ca să nu îți strice imaginea.”

„Așa e?”

---

El nu a răspuns imediat.

Asta a fost răspunsul.

---

Am luat lesa lui Argo de pe masă.

Greutatea ei în mână era absurd de mică pentru tot ce însemna.

O viață întreagă.

O loialitate care nu cerea nimic.

---

„Știi ce e cel mai rău?” am spus încet.

„Nu că l-ai dus.”

„Ci că ai crezut că eu o să accept asta.”

---

Am mers spre ușă.

Nu am luat geantă.

Nu am luat telefon.

Doar zgarda.

---

În spatele meu, Rareș a spus ceva.

Nu l-am auzit clar.

Poate numele meu.

Poate o scuză târzie.

---

Afara era frig.

Dar nu m-a interesat.

Am intrat în mașină și am stat o secundă cu mâinile pe volan.

---

Și atunci am înțeles ceva simplu.

Nu era despre Argo.

Era despre ce fel de om devii atunci când crezi că poți decide cine „încurcă” și cine „rămâne”.

---

Am pornit motorul.

Și pentru prima dată în acea zi, am știut exact unde merg.

---

SFÂRȘIT