„Chiar o să strici nunta din cauza unui câine?”

PARTEA A II-A

„Serios nu-ți amintești?” a repetat Rareș, fără să se uite la mine.

Doar la ceașca lui de cafea.

Ca și cum discuția asta era un detaliu minor între altele mai importante.

---

Și atunci mi-am amintit.

Nu brusc.

Nu ca un adevăr care te lovește.

Ci ca ceva ce ai ascuns atât de adânc încât ai uitat că există.

---

Era o noapte de iarnă, acum șapte ani.

Argo avea atunci doar patru ani.

Nu șchiopăta.

Nu tremura.

Era un câine mare, puternic, care alerga prin curte ca și cum lumea îi aparținea.

---

Și Rareș… era altul.

Zâmbea mai des.

Mă ținea de mână fără să-și verifice telefonul din zece în zece minute.

Îmi spunea „noi”, nu „eu și cu tine”.

---

În noaptea aceea, Argo a dispărut pentru prima dată.

L-am căutat până dimineața.

Am plâns în zăpadă, am strigat pe străzi, am bătut la ușile vecinilor.

Și când m-am întors acasă, epuizată, l-am găsit în curte.

Legat.

Cu o sfoară pe care nu o văzusem niciodată.

---

Rareș stătea în ușă.

Calm.

Prea calm.

„L-am legat ca să nu mai fugă iar.”

Așa spusese atunci.

---

Am clipit în prezent.

Argo nu fugise niciodată.

Nu din curtea noastră.

Nu de lângă mine.

---

„Tu l-ai dus prima dată la adăpost, nu-i așa?” am șoptit.

Rareș a ridicat din umeri.

„Era mai simplu. Tu erai plecată la muncă. Eu nu aveam timp să-l caut de fiecare dată.”

---

„De fiecare dată?”

Vocea mea s-a rupt în două.

„De câte ori a fost acolo?”

---

A tăcut o secundă.

Prea lungă.

Prea sinceră.

„De trei ori.”

---

M-am sprijinit de masă.

Blatul rece nu m-a ajutat deloc.

Doar m-a ținut în picioare.

---

„Și de ce nu mi-ai spus?”

„Pentru că de fiecare dată îl aduceai înapoi mai atașată de el.”

Ridică privirea.

„Și devenea… o problemă.”