Andrei rămase fără cuvinte.

Cu mâinile tremurânde desfăcu plicul.

Înăuntru se afla o singură foaie.

Scrisul era strâmb și nesigur.

Dar cuvintele erau clare.

„Când mă fac mare și bogat, o să-ți cumpăr cea mai frumoasă casă și o să am grijă de tine pentru că și tu ai avut grijă de mine.”

Andrei se opri.

Nu mai putea citi.

Lacrimile îi încețoșaseră vederea.

Ioana îi luă foaia și continuă:

„Și dacă nu mă fac bogat, o să vin oricum să te văd în fiecare săptămână.”

Liniștea care urmă fu mai puternică decât orice aplauz.

---

Andrei își coborî privirea.

Realiză cât de mult timp trecuse.

Cât de ocupat devenise.

Cât de rar sunase.

Cât de multe promisiuni uitase.

Iar bătrânul nu îl învinovățise niciodată.

Nu îl certase.
Nu îi reproșase nimic.

Pur și simplu îl iubise în continuare.

De la distanță.

În tăcere.

Ca un părinte.

---

După câteva minute, Andrei luă microfonul.

Toți invitații îl priviră.

El inspiră adânc.

— În seara asta am pregătit multe discursuri.

Zâmbi.

— Dar niciunul nu mai contează acum.

Își întoarse privirea spre nea Petre.

— Omul acesta nu este doar un invitat.

Vocea îi tremura.

— Omul acesta este unul dintre motivele pentru care sunt aici astăzi.

Sala izbucni în aplauze.

Dar Andrei ridică mâna.

— Nu, ascultați-mă.

Apoi continuă:

— Când eram copil și credeam că lumea s-a terminat după moartea tatălui meu, el a fost acolo.

— Când mi-a fost frică, el a fost acolo.

— Când am avut nevoie de cineva care să creadă în mine, el a fost acolo.

— Și când am plecat și am uitat să mă întorc suficient de des… el a fost tot acolo.

Mulți dintre invitați plângeau deja fără să se ascundă.

---

Andrei coborî de pe scenă.

Se opri în fața bătrânului.

Apoi îngenunche.

Toată sala încremeni.

— Iartă-mă, nea Petre.

Bătrânul tresări.

— Pentru ce?

— Pentru anii în care am fost prea ocupat.
Pentru telefoanele pe care nu le-am dat.
Pentru vizitele pe care le-am amânat.

Nea Petre îi puse mâna pe cap.

Exact cum făcea când era copil.