„De azi lucrurile se schimbă.”
Curtea amuțise complet.
Până și copiii, care alergau cu câteva minute înainte printre mese, stăteau acum lipiți de gard, simțind că ceva important urma să se întâmple.
Elena și-a trecut palma peste frunte, încercând să-și controleze tremurul din voce.
Paisprezece ani.
Paisprezece ani în care fusese „femeia casei”.
Paisprezece ani în care nimeni nu o întrebase dacă e obosită.
Dacă doare.
Dacă mai poate.
Și tot paisprezece ani în care ea însăși uitase cine era înainte să devină servitoarea perfectă a tuturor.
Soacra și-a încrucișat brațele.
— Ei bine? Ce anunț? a întrebat Maria, cu un zâmbet rece.
Elena s-a uitat direct la Mihai.
Pentru prima dată după foarte mult timp, nu și-a coborât privirea.
— Mă mut.
Toată masa a rămas nemișcată.
Unchiul Gigi a râs primul.
— Hai, măi, fată, că dramatizezi.
— Nu dramatizez, a spus Elena calm. Am închiriat deja un apartament.
Mihai a clipit des.
— Ce?
— De două luni caut un loc.
De trei săptămâni am semnat contractul.
Iar de luni mă mut acolo.
Daniela aproape că și-a scăpat paharul.
— Stai puțin… vorbești serios?
— Foarte serios.
Soacra s-a ridicat brusc în picioare.
— După tot ce am făcut pentru tine?!
Elena a râs scurt.
Nu ironic.
Mai degrabă trist.
— Ce ați făcut pentru mine, doamnă Maria?
Femeia a rămas blocată o clipă.
— Te-am primit în familie!
— Nu.
M-ați testat în fiecare zi.
M-ați comparat.
M-ați criticat.
M-ați făcut să cred că valoarea mea stă doar în cât de repede pun o farfurie pe masă.
Mihai a făcut un pas spre ea.
— Elena, hai în casă să discutăm.
— Nu.
Pentru că de fiecare dată când discutăm singuri, mă convingi că exagerez.
Iar apoi totul continuă la fel.
Soțul ei și-a trecut palma prin păr.
Era roșu la față.
Nu de furie.
De panică.
Pentru că în sfârșit înțelegea că nu era o simplă ceartă.
Elena terminase.
— Tu niciodată nu m-ai apărat, Mihai.
Niciodată.
Când mama ta mă umilea.
Când rudele tale veneau neanunțate.
Când munceam până la epuizare și toți stăteați la masă ca într-un restaurant.
— Nu e adevărat…
— Ba da.
Și știi care e partea cea mai tristă?
Că eu te-am iubit suficient cât să mă pierd pe mine însămi.
În curte s-a lăsat o liniște grea.
Maria și-a îndreptat spatele.
— Dacă pleci, să nu te aștepți să te mai primească cineva înapoi.
Elena a zâmbit pentru prima dată sincer în acea zi.
— Exact asta sper.
În noaptea aceea, Elena nu a gătit nimic.
Nu a strâns masa.
Nu a spălat farfurii.
A urcat în dormitor, a închis ușa și pentru prima dată după ani întregi s-a așezat pe marginea patului fără să simtă vinovăție.
De jos se auzeau șoapte agitate.
Vocea soacrei.
Vocea Danielei.
Mihai încercând să calmeze lucrurile.
