În acea noapte, Elliora nu a dormit.
A stat cu ochii deschiși, privind lumina slabă de pe tavan.
— Mami… ești aici?
— Sunt aici, iubita mea.
— Dacă dorm… o să visezi cu mine?
Mama a zâmbit printre lacrimi.
— Voi visa cu tine în fiecare noapte.
Elliora a închis ochii pentru câteva secunde.
Apoi i-a deschis din nou.
— Atunci nu mi-e frică.
Au fost zile în care părea mai bine.
Zile în care râdea.
Zile în care cerea apă și povestea despre „casa ei de după spital”.
Dar au fost și zile grele.
Zile în care nu putea vorbi.
Zile în care doar strângea mâna mamei ei mai tare.
Și în acele momente, nimeni nu mai avea nevoie de cuvinte.
Într-o dimineață, spitalul era diferit.
Mai tăcut decât de obicei.
Mai greu.
Asistenta a intrat încet și a văzut-o pe Elliora trează.
— Bună dimineața, micuțo.
Elliora a zâmbit.
— Azi e o zi bună?
Asistenta a ezitat.
Apoi a dat din cap.
— Da. Azi e o zi bună.
Mama ei i-a pieptănat părul încet.
— Ești frumoasă, a spus ea.
— Chiar și așa?
— Mai ales așa.
În acea zi, Elliora a cerut ceva neobișnuit:
— Vreau să țin pe cineva de mână… tot timpul.
Și a strâns mâna mamei ei atât de tare, încât nimeni nu a mai îndrăznit să o despartă de ea.
Timpul nu mai era măsurat în ore.
Ci în bătăi de inimă.
Și fiecare bătaie era o promisiune.
Într-un colț al camerei, cineva a lăsat un bilet mic:
„Pentru Elliora – o fetiță care a învățat lumea ce înseamnă curajul.”
Și poate că nu toți înțeleg astfel de povești.
Poate că unii doar trec mai departe.
Dar unele nume rămân.
Nu pentru că sunt rostite tare…
ci pentru că sunt purtate cu dragoste.
Elliora… are doar 5 ani.
Și deja știe ceva ce mulți adulți uită:
curajul nu înseamnă să nu îți fie frică…
ci să continui să iubești, chiar și atunci când îți este frică.
Vă rog… lăsați o rugăciune pentru ea.
