Fata cu Zâmbetul Mai Puternic Decât Boala

Într-un oraș mic, unde fiecare stradă era plină de flori primăvara și de râsete de copii vara, trăia o fetiță de doisprezece ani pe nume Ana.

Ana era cunoscută de toată lumea pentru energia ei nesfârșită. Îi plăcea să alerge prin parc, să se urce în copaci și să viseze cu ochii deschiși la aventurile pe care urma să le trăiască atunci când va crește.

Avea părul lung, castaniu și ondulat, iar mama ei obișnuia să-i împletească două codițe în fiecare dimineață înainte de școală.

Nimeni nu și-ar fi imaginat că viața ei urma să se schimbe atât de repede.

Ziua Care a Schimbat Totul

La început a fost doar o oboseală ciudată.

Ana nu mai putea alerga la fel de repede ca înainte. Uneori o dureau picioarele, iar alteori simțea că nu mai are putere nici să urce scările.

Părinții ei au crezut că este doar o perioadă dificilă sau poate o răceală mai puternică.

Dar după câteva săptămâni, medicii au decis să facă mai multe investigații.

Într-o după-amiază rece de noiembrie, părinții Anei au primit vestea pe care niciun părinte nu vrea să o audă.

Fiica lor fusese diagnosticată cu cancer.

Camera părea să se învârtă.
Mama ei a izbucnit în lacrimi.
Tatăl a rămas nemișcat, incapabil să spună un cuvânt.

Ana îi privea și nu înțelegea de ce toată lumea era atât de speriată.

— O să mă fac bine, nu?
a întrebat ea încet.

Mama a îmbrățișat-o strâns și a răspuns:

— Da, iubita mea. Vom lupta împreună.

Primele Zile de Tratament

Curând, spitalul a devenit locul unde Ana își petrecea cea mai mare parte a timpului.

La început îi era teamă de aparate, de asistente și de tratamente.

Însă încetul cu încetul a început să cunoască oamenii care lucrau acolo.

Doctorii îi zâmbeau mereu.
Asistentele îi aduceau creioane colorate și cărți de povești.

Toți încercau să facă lupta ei puțin mai ușoară.

Dar nimic nu a fost mai greu decât ziua în care și-a pierdut părul.

Oglinda

Într-o dimineață, Ana a observat fire de păr pe pernă.

În zilele următoare au devenit tot mai multe.

În cele din urmă, într-o seară, s-a privit în oglindă și a început să plângă.

Părul ei lung dispăruse aproape complet.

Nu se mai recunoștea.

Pentru prima dată de la începutul bolii, s-a simțit cu adevărat înfrântă.

— Nu mai sunt eu… a șoptit.

Mama s-a așezat lângă ea și i-a luat mâna.

— Ești aceeași Ana pe care o iubim.
Părul nu îți schimbă inima.
Nu îți schimbă curajul.
Nu îți schimbă frumusețea.

Dar Ana încă suferea.