„Să știi că satul nu mai vorbește de rău despre tine.”

L-am privit surprinsă.

„Ba chiar mulți spun că dacă ar fi iubit și ei așa, poate lumea ar fi fost mai bună.”

Am simțit cum mi se umezesc ochii.

Nu pentru că aveam nevoie de aprobarea lor.

Ci pentru că oamenii începuseră să înțeleagă.

Înțeleseseră că nu veneam la cimitir din nebunie.

Veneam din iubire.

Iar iubirea adevărată nu urmează regulile lumii.

Nu respectă calendare.

Nu ascultă de judecățile oamenilor.

Nu dispare pentru că cineva spune că ar trebui să dispară.

În primăvara următoare, trandafirii au înflorit din nou.

Roșii.

Puternici.

Frumoși.

M-am așezat pe bancă și am privit îndelung florile.

Apoi am șoptit:

„Ai văzut, Dumitre? Au înflorit iar.”

O adiere ușoară a trecut printre salcâmi.

Iar pentru o clipă, una singură, am simțit aceeași liniște pe care o simțeam când stăteam lângă el pe prispa casei după o zi lungă.

Poate că nu era decât vântul.

Sau poate că unele legături nu se rup niciodată.

Poate că iubirea adevărată nu se termină la marginea unei gropi și nici la umbra unei cruci.

Poate că ea continuă să existe în fiecare drum făcut din dor, în fiecare amintire păstrată cu grijă și în fiecare dimineață în care alegem să mergem înainte, chiar și cu inima frântă.

Pentru că, la urma urmei, cei pe care i-am iubit cu adevărat nu pleacă niciodată complet.

Ei rămân în gesturile noastre.

În obiceiurile noastre.

În poveștile pe care le spunem.

Și în locurile spre care pașii noștri se întorc mereu, indiferent câți ani trec.

Iar eu, mâine dimineață, mă voi trezi din nou la cinci.

Ca pe vremuri.

Ca întotdeauna.

Și voi merge pe drumul dintre salcâmi.

Nu pentru că nu pot accepta adevărul.

Ci pentru că iubirea mea pentru Dumitru este încă vie.

Și cât timp voi putea merge, îi voi duce cu mine povestea.

“`