Femeia Care Merge Zilnic la Cimitir Să Își Viziteze Soțul

În dimineața următoare, ca în fiecare dimineață din ultimii doi ani, m-am trezit înainte să cânte cocoșii.

Casa era liniștită.

Prea liniștită.

Uneori mă gândesc că liniștea are și ea un sunet. Un sunet greu, apăsător, care se așază peste camere și peste suflet ca o pătură udă.

Am pus ibricul pe sobă din obișnuință. Încă mai fac două cafele în unele dimineți. Una pentru mine și una pentru Dumitru.

Pe a lui o las câteva minute pe masă înainte să o golesc.

Nu pentru că aș crede că o va bea.

Ci pentru că unele obiceiuri sunt mai puternice decât realitatea.

Patruzeci de ani am făcut același lucru.

Patruzeci de ani în care ziua mea începea cu el și se termina cu el.

Nu poți șterge o viață întreagă doar pentru că timpul a decis că trebuie să meargă mai departe.

După ce am terminat cafeaua, am luat baticul și am pornit iar spre cimitir.

Roua strălucea pe iarbă, iar satul încă dormea.

Doar câțiva câini lătrau în depărtare.

Am mers încet.

La vârsta mea nu te mai grăbești nicăieri.

Înveți să privești lucrurile pe care înainte le ignorai.

O floare care răsare dintre pietre.

O vrabie care se scaldă într-o băltoacă.

Un nor care seamănă cu ceva ce ai pierdut cândva.

Când am ajuns la crucea lui Dumitru, am observat că cineva pusese un buchet mic de margarete.

Nu erau florile mele.

M-am uitat în jur surprinsă.

Nu era nimeni.

Am zâmbit.

Poate vreun vecin.

Poate cineva care l-a cunoscut și încă își amintește de el.

Mi-a plăcut gândul acesta.

Că oamenii nu mor cu adevărat cât timp cineva încă își amintește de ei.

M-am așezat pe bancă și am început să-i povestesc iar.

Ca în fiecare zi.

Despre ploaia care se anunța.

Despre găina care iar a intrat în grădina vecinei.

Despre Ileana și copiii ei.

Despre toate nimicurile care compun o viață.

Și atunci mi-am amintit ceva.

În ultimul an al vieții lui, Dumitru îmi spusese într-o seară:

„Floareo, dacă plec înaintea ta, să nu mă lași singur.”

Râsesem atunci.

I-am spus că vorbește prostii.

Dar el mă privise serios.

„Promite-mi.”

Și eu promisesem.

Poate de aceea continui să vin.

Poate că nu este doar dor.

Poate este și o promisiune.

O promisiune făcută unui om care și-a ținut întotdeauna cuvântul.

Zilele au continuat să treacă.

Toamna s-a apropiat încet.

Frunzele au început să se îngălbenească.

Diminețile au devenit mai reci.

Dar eu mergeam mai departe.