În fiecare zi.

Până când, într-o dimineață, am observat ceva neașteptat.

Pe banca de lângă mormântul vecin stătea o femeie.

Nu o mai văzusem înainte.

Era cam de vârsta mea.

Ținea în mâini un buchet de crizanteme și privea înainte fără să spună nimic.

Am trecut pe lângă ea și am salutat-o.

A dat din cap.

A doua zi era din nou acolo.

Și a treia zi.

În cele din urmă, ne-am așezat una lângă alta.

Fără multe cuvinte.

Nu era nevoie.

Durerea recunoaște durerea.

După o vreme mi-a spus:

„Soțul meu e aici de șase luni.”

Am dat din cap.

Știam exact ce înseamnă asta.

Nu era nevoie să explicăm nimic.

Am stat împreună în tăcere.

O tăcere diferită de toate celelalte.

O tăcere în care două femei își înțelegeau reciproc golul din suflet.

În următoarele săptămâni, ne-am întâlnit aproape zilnic.

Vorbeam puțin.

Dar fiecare cuvânt conta.

Am înțeles atunci ceva important.

Durerea poate izola.

Dar poate și apropia oameni care altfel nu s-ar fi întâlnit niciodată.

Într-o zi, femeia m-a întrebat:

„Crezi că ne aud?”

M-am uitat spre crucea lui Dumitru.

Am zâmbit.

Și am răspuns:

„Nu știu dacă ne aud cu urechile. Dar cred că iubirea găsește întotdeauna o cale să ajungă unde trebuie.”

Femeia a început să plângă.

Am luat-o de mână.

Și pentru prima dată după mult timp, am simțit că nu sunt singură pe drumul acesta.

Când a venit iarna, zăpada a acoperit întregul cimitir.

Trandafirii lui Dumitru dispăruseră sub omăt.

Crucea era albă.

Dar eu am continuat să vin.

Într-o dimineață, Ionel m-a văzut mergând prin ninsoare.

S-a oprit cu mașina lângă mine.

„Floareo, te duc eu.”

Am vrut să refuz.

Dar el a insistat.

Așa că am urcat.

Pe drum mi-a spus ceva ce nu voi uita niciodată.