„Forța unei fete care nu a încetat să zâmbească”

În salonul 9 al secției de oncologie, lumina era mereu prea albă. Prea rece. De parcă nu voia să lase loc emoțiilor.

Acolo stătea Elena. 19 ani. Fostă studentă la arte, visătoare, cu ochi care odinioară desenau lumea în culori pe care alții nu le vedeau.

Acum, lumea ei era albă. Nu din puritate. Ci din pierdere.

Părul ei căzuse complet în urmă cu două luni. Cancerul nu i-a cerut permisiunea. A luat totul încet, metodic, fără milă. Firele de păr, forța, zilele fără durere, apoi planurile de viitor.

Dar nu i-a luat zâmbetul.

---

„În fiecare zi încerc să zâmbesc, chiar dacă sunt momente în care durerea mă lasă fără putere…”

A spus asta într-o zi, asistentei care îi schimba perfuzia. Nu ca o plângere. Ci ca o declarație de război.

Asistenta a tăcut câteva secunde.

„Ești foarte puternică, Elena.”

Elena a zâmbit slab.

„Nu sunt puternică. Sunt doar încă aici.”

---

În fiecare dimineață, își lipea pe oglinda mică din salon un bilețel scris de mână:

„Astăzi trăiesc.”

Uneori adăuga:

„Chiar dacă doare.”

Alteori:

„Mai pot încă o zi.”

---

Mama ei venea în fiecare seară. Stătea pe scaunul de lângă pat și îi pieptăna o eșarfă pe cap, deși nu mai era păr de aranjat.

„Ți-aș da totul, dacă aș putea”, spunea ea încet.

Elena închidea ochii.

„Mi-ai dat deja totul. Ai rămas.”

---

Dar nopțile erau cele mai grele.

Când spitalul adormea, durerea vorbea mai tare decât aparatele.

Elena își strângea mâinile și respira adânc, încercând să nu plângă prea tare.

Nu pentru că nu voia.

Ci pentru că nu mai avea energie nici pentru lacrimi.

---

Într-o noapte, un băiat a intrat în salonul ei greșit.

Avea flori.

S-a oprit când a văzut-o.

„Îmi pare rău… am greșit camera.”

Elena a zâmbit.

„Nu e nimic. Oricum nu vine nimeni aici prea des.”

Băiatul a ezitat, apoi a intrat totuși.

„Sunt pentru mama mea… dar pot să-ți las și ție una.”

Elena a râs încet.

„Ține-le pentru ea.”

Dar el a pus o floare pe noptieră.

„Toată lumea merită o floare.”

Și a plecat.