Eu rămâneam cu ea. Îi făceam un ceai la spirtiera din laborator. Îi explicam din nou reacțiile pe care nu apucase să le prindă la oră. Uneori până la 9 seara. N-am cerut niciodată un ban pentru asta. Aveam salariul meu, ea n-avea nimic.

— Respirați adânc, mi-a spus Ioana, iar eu am respirat.

Mirosea a dezinfectant și a cafea, și mi se părea de necrezut că fetița aceea tăcută ajunsese să pună ea mâna pe pieptul meu, să-mi spună mie ce să fac.

— De ce ați așteptat un an întreg? m-a întrebat, blând, dar cu un reproș în glas.

Am ridicat din umeri. Cum să-i spun că o consultație, niște analize, un drum până în oraș înseamnă bani pe care îi socotesc de trei ori înainte să-i scot din plic?

— Am tot crezut că-mi trece, am zis.

S-a uitat lung la mine. O clipă mi s-a părut că ceva i se mișcă în privire, că poate mă cântărește altfel. Dar și-a plecat iar ochii pe fișă.

— Trebuie să vă facem niște investigații, doamnă. Inima nu bate cum ar trebui.

A luat stiloul. A întors fișa spre ea, să scrie trimiterile. Și atunci a ajuns cu privirea sus, în capul paginii, unde scria numele meu întreg.

Revelația emoționantă

Am văzut cum i se opresc ochii pe rândul acela. A rămas o clipă nemișcată, cu stiloul în aer. Apoi l-a lăsat din mână, încet, de parcă i se muiaseră deodată degetele, și a ridicat privirea spre mine.

— Doamna profesoară Elvira? a întrebat, în șoaptă.

Și în secunda aceea, toată demnitatea pe care o strânsesem cu atâta grijă mi s-a rupt în piept. Am început să plâng. Fără zgomot, cum plâng bătrânii, cu bărbia tremurând și cu palma la gură, ca și cum m-aș fi rușinat de propriile lacrimi.

Ioana s-a ridicat de pe scaun. A ocolit biroul, a venit lângă mine și s-a lăsat pe vine, acolo, în cabinet, cu halatul ei alb pe gresie. Mi-a luat mâinile pătate în mâinile ei.

— De ce n-ați spus nimic? De ce m-ați lăsat să vă strig „doamnă” ca pe o străină?

— Nu voiam să te încarc, am zis printre lacrimi. Te-am văzut așa frumoasă, cu halatul tău, cu cabinetul tău… Ce era să-ți spun? Că am ajuns o babă care numără mărunțișul pe masa din bucătărie?

Atunci am văzut cum i se umezesc și ei ochii. Femeia aceea în toată firea, doctorul de care ascultau oamenii pe hol, plângea în fața mea ca fata de 18 ani de odinioară.

— Dumneavoastră m-ați ținut în școală, a spus. Vă mai amintiți cum tata voia să mă scoată din liceu și să mă dea la muncă în piață? Ați venit acasă la noi. Ați stat de vorbă cu el la poartă, în frig, o oră întreagă. Nu știu ce i-ați spus, dar m-a lăsat să termin.