Viața care nu mai avea unde să se ascundă
În dimineața aceea, am rămas câteva secunde în fața ușii de la intrare fără să știu dacă să ies sau să mă întorc. Cheia încă era în mână, dar nu mai simțeam că îmi aparține nimic din casa aceea. Nici ușa, nici aerul, nici liniștea.
Ioana își turna ceaiul ca și cum rutina ei nu fusese niciodată tulburată de o confesiune care, pentru mine, ar fi trebuit să dărâme totul. Lingurița lovea ușor ceașca. Un sunet banal. Dar în mintea mea era ca un verdict.
— O să regreți că nu reacționezi, am spus încet.
— Nu, Andrei, a răspuns ea fără să ridice privirea. O să regreți tu că ai crezut că tăcerea mea înseamnă prostie.
Am simțit cum mi se usucă gura.
Pentru prima dată, nu mai eram sigur că eu controlez povestea.
La Alina lucrurile erau mereu altfel. Totul era intens, grăbit, instabil — exact genul de haos pe care îl confundasem cu viața adevărată.
Când am ajuns la ea în acea seară, ușa era întredeschisă.
— Ai bani? m-a întrebat imediat ce m-a văzut.
Nu m-a întrebat dacă sunt bine. Nu m-a întrebat cum a reacționat Ioana. Doar bani.
— Încă nu, am răspuns.
Fața i s-a schimbat instantaneu.
— Andrei, eu nu pot să trăiesc din promisiuni! Copilul ăsta vine peste câteva luni! Eu nu merg la spital de stat, ai înțeles?
— Încerc să vând partea mea din…
— Partea ta? a râs scurt. Tu n-ai nicio parte din nimic. Totul depinde de ce rezolvi cu ea.
„Ea.”
Ioana devenise un obstacol, nu o persoană.
În zilele următoare, ceva ciudat s-a întâmplat.
Ioana nu mai reacționa deloc la mine.
Nici la întrebări, nici la provocări, nici la confesiuni repetate, mai dure, mai disperate, pe care le aruncam în aer doar ca să obțin un răspuns emoțional.
Era ca și cum vorbeam cu un zid care își știa deja rolul.
— Am fost la notar azi, mi-a spus într-o seară.
— Ce notar?
— Am început procedura de separare a bunurilor.
Am râs scurt, nervos.
— Care bunuri, Ioana? Tu oricum spui că totul e al tău.
A ridicat privirea spre mine pentru prima dată în acea conversație.
— Nu. Eu spun că totul este documentat. Diferența e importantă.
Am simțit un gol în stomac.
În aceeași noapte, Alina m-a sunat de șapte ori.
La al optulea apel, am răspuns.
— Unde sunt banii? a țipat fără salut.
— Încă nu am reușit…
— Atunci vino și ia-ți lucrurile! Nu mai ai ce căuta aici!
Telefonul s-a închis.
Pentru prima dată, nu mai aveam niciun loc în nicio parte.
A doua zi dimineață, Ioana stătea la masă cu un dosar gros în față.
— Ce e asta? am întrebat.
— Tot ce ai nevoie ca să înțelegi situația în care te afli, a spus calm.
Am deschis dosarul.
Contracte. Extrase. Notificări.
Și un detaliu care mi-a înghețat sângele.
O proprietate secundară.
Pe numele ei.
Cumpărată cu mult înainte de căsătorie.
— Nu înțeleg… am murmurat.
— Ba înțelegi perfect, a spus ea. Doar că ai ales să nu vezi.
