Întoarcerea Acasă

Un fior rece mi-a străbătut șira spinării.

În mod normal, Ana era atentă la fiecare detaliu al casei. Chiar și în ultimele luni de sarcină, își găsea energia să deschidă ferestrele dimineața și să pună câteva flori pe masa din bucătărie.

Acum însă, totul părea abandonat.

Am lăsat pungile jos și am urcat grăbit scările.

Atunci am auzit plânsul lui Matei.

Nu era un plâns obișnuit.

Era disperat.

Continuu.

Durerea și neputința răsunau în fiecare sunet.

Am împins ușa dormitorului și am înghețat.

Ana era întinsă pe pat, palidă și epuizată. Abia își ținea ochii deschiși. Lângă ea, Matei plângea necontrolat în pătuțul său.

Mama stătea lângă fereastră cu brațele încrucișate.

„Dacă îți este atât de greu să ai grijă de un copil, poate că nu ar fi trebuit niciodată să devii mamă”, spuse ea rece.

Am rămas fără cuvinte.

„Ce se întâmplă aici?” am strigat.

Mama s-a întors surprinsă.

„Andrei? Te-ai întors mai devreme.”

„Te-am întrebat ce se întâmplă!”

Ana a încercat să se ridice.

„Andrei…”

Vocea ei era aproape o șoaptă.

M-am repezit la ea și am luat-o de mână.

Era fierbinte.

Mult prea fierbinte.

În acel moment am observat cât de slăbită era.

Obrajii îi erau palizi.

Privirea îi era încețoșată.

Abia putea să stea trează.

„Chemăm ambulanța acum.”

„Nu exagera”, interveni Cristina din ușă. „Toate mamele sunt obosite.”

Dar eu nu o mai ascultam.

În câteva minute eram deja în drum spre spital.

Ana ținea strâns mâna mea, iar eu simțeam cum vinovăția mă apasă cu fiecare kilometru parcurs.

Ar fi trebuit să o ascult.

Ar fi trebuit să observ semnele.

Ar fi trebuit să mă întorc mai devreme.

La Spital

Medicii au preluat imediat cazul.

Matei a fost consultat de pediatri, iar Ana a fost dusă pentru investigații.

Orele au trecut greu.

Poate cele mai grele ore din viața mea.

Stăteam singur pe un scaun din sala de așteptare și priveam în gol.

În mintea mea se repetau iar și iar ultimele zile.

Telefonul smuls din mâna Anei.

Tonul ei speriat.

Insistența mamei că totul este în regulă.

Cum de nu observasem?

Cum de fusesem atât de orb?

După un timp, un medic s-a apropiat de mine.

Expresia lui era gravă.

„Domnule Popescu?”

„Da.”

„Soția dumneavoastră este în siguranță acum. Dar este extrem de epuizată și are nevoie de odihnă și monitorizare.”

Am simțit cum pot respira din nou.

Doar puțin.

„Pot să o văd?”

„În curând.”

Doctorul a ezitat câteva secunde.

Apoi a adăugat:

„Există însă câteva aspecte care trebuie clarificate.”