Pentru prima dată după mulți ani, începu să se întrebe dacă nu cumva greșise.

În următoarele zile, Sofia deveni neobișnuit de tăcută.

Nu mai vorbea cu entuziasm despre prietenii ei.

Nu mai alerga prin casă la fel ca înainte.

Într-o seară, Clara o găsi desenând.

Pe foaie era un castel mare de nisip.

Lângă el erau doi copii care zâmbeau.

— Cine sunt? întrebă Clara.

— Eu și Tudor.

Clara simți un nod în gât.

— Îți este dor de el?

— Da.

— De ce?

— Pentru că era prietenul meu.

Răspunsul simplu al copilului o lovi mai puternic decât orice critică.

Pentru Sofia nu existau haine de firmă.

Nu existau diferențe sociale.

Nu existau prejudecăți.

Exista doar un copil care fusese bun cu ea.

În acel moment, Clara începu să plângă.

Poate pentru prima dată în mulți ani, plângea din cauza propriei conștiințe.

Peste câteva săptămâni, într-o altă duminică dimineață, Clara și Sofia s-au întors în același parc.

Clara era emoționată.

Nu știa dacă îl va găsi pe Mihai.

Nu știa dacă va avea curajul să vorbească.

Dar știa că trebuia să încerce.

Când au ajuns, Tudor era din nou în groapa cu nisip.

Iar Mihai citea aceeași carte pe o bancă.

Inima Clarei începu să bată puternic.

Se apropie încet.

Mihai ridică privirea și o recunoscu imediat.

Timp de câteva secunde, nimeni nu spuse nimic.

Apoi Clara inspiră adânc.

— Domnule doctor… am venit să-mi cer iertare.

Mihai o privi surprins.

— Am spus lucruri îngrozitoare.

Vocea îi tremura.

— Nu despre dumneavoastră mă simt cel mai vinovată. Ci despre ceea ce am făcut în fața copiilor.

Ochii i se umplură de lacrimi.