O decizie crucială

„Ai pus-o pe mama să semneze asta?” „Mama ta e adultă.” Din curte, mama se apropiase încet. Avea vesta fluorescentă strânsă în mâini. Nu se uita la mine. Se uita în pământ. „Doina”, a spus Corina, schimbând imediat tonul. „V-am explicat frumos. Ați fost de acord.” Mama a înghițit în sec. „Mi-ai spus că e doar formular pentru furnizori.” Corina a zâmbit subțire. „Și era. Nu e vina mea că nu ați citit.”

Atunci s-a auzit vocea fratelui meu, Radu, din spatele aranjamentului cu flori. „Nadia, nu începe.” M-am întors spre el. Purta costum albastru, avea un pahar în mână și arăta ca omul care speră că rușinea se va rezolva dacă nimeni nu vorbește tare.

Momentul adevărului

„Tu știai?” A evitat să mă privească. „Corina s-a ocupat de organizare.” „Te-am întrebat dacă știai că mama stă la poartă ca angajată.” „Nu dramatiza. Ajută și ea.” Mama a tresărit la cuvintele lui. Asta m-a durut cel mai tare. Nu Corina. Nu verișoarele ei. Nu invitații. Băiatul pentru care mama vânduse bijuteriile bunicii ca să-i plătească facultatea. Băiatul pentru care tata muncise până în ultima zi. Băiatul care acum o numea „ajutor” în propria casă.

Am pus contractul pe masa de recepție. „Evenimentul se oprește.” Corina a râs. „Nu ai dreptul.” „Este casa mea.” „Nu astăzi.” Mi-a arătat pagina semnată. „Astăzi imobilul este în folosința noastră. Dacă ne faci scandal, plătiți 80.000 de lei. Și crede-mă, avem avocat.”

Confruntarea finală

Am zâmbit. Nu frumos. „Și eu am carte funciară.” Zâmbetul ei s-a clătinat. Am scos telefonul și l-am sunat pe domnul Lupu, avocatul care se ocupase de succesiunea după tata. A răspuns la al doilea apel.

„Domnule avocat, am nevoie să veniți la casa din Șelimbăr. Acum. Cineva a pus-o pe mama să semneze un contract de folosință temporară fără acordul meu.” A fost tăcere o clipă. Apoi vocea lui a devenit rece. „Nu lăsați pe nimeni să atingă actele. Ajung în douăzeci de minute.” Corina și-a schimbat culoarea feței. „Nu era nevoie să chemi avocați. Suntem familie.”