Chiar și atunci când suferea, găsea energie să aline durerea altora.

Când părul a început să-i cadă, a încercat să fie puternică.
Dar într-o seară am găsit-o stând în fața oglinzii.

Ținea în mână o șuviță lungă de păr.

Lacrimile îi curgeau încet pe obraji.

Atunci m-a întrebat:

— Mai sunt oare frumoasă?

M-am apropiat și am privit-o.

Nu vedeam boala.

Nu vedeam cicatricile.

Nu vedeam tratamentele.

Vedeam femeia care luptase în fiecare zi.
Femeia care refuzase să se lase învinsă.
Femeia care îi inspirase pe toți cei din jur.

— Ești mai frumoasă decât ai fost vreodată.

Ea a izbucnit în plâns.

Iar eu am plâns împreună cu ea.

Nu pentru că pierdeam ceva.

Ci pentru că realizam cât de multă putere poate exista într-un suflet uman.

Lunile au trecut.

Au fost momente în care tratamentul părea să funcționeze.
Au fost momente în care rezultatele ne speriau.

Uneori sărbătoream fiecare analiză bună ca pe un miracol.

Alteori stăteam împreună în tăcere și ne țineam de mână.

Dar niciodată nu am auzit-o spunând:

— Renunț.

Niciodată.

În schimb spunea:

— Încă o zi.
Încă un pas.
Încă o luptă.

Medicii au început să o admire.
Asistentele îi cunoșteau numele.
Pacienții noi căutau să stea lângă ea.

Pentru că prezența ei oferea ceva ce medicamentele nu puteau oferi.

Speranță.

Într-o dimineață, un băiețel de aproximativ opt ani a intrat în secție pentru tratament.
Era speriat.
Nu voia să vorbească cu nimeni.

Elena l-a chemat lângă ea.

I-a arătat fotografia familiei noastre.
I-a povestit despre vacanțele noastre.
Despre visele ei.
Despre viitor.

La plecare, copilul a zâmbit pentru prima dată.

Mama lui a venit și ne-a spus: