Zâmbea larg, ținând în mână o floare de câmp.

Pe încheietura ei — aceeași cicatrice în formă de semilună.

Ana a ridicat încet mâna ei.
A privit-o.
Apoi fotografia.
Apoi din nou mâna.

Fața i s-a albit instantaneu.
Respirația i s-a blocat.

În acel moment, lumea părea că nu mai are sunet.

Testul ADN nu mai era necesar.
Adevărul era acolo, vizibil, imposibil de ignorat.

Dar șocul real nu venise încă.

Radu a făcut un pas înainte.

— Mara… a șoptit el.

Ana a ridicat privirea brusc.
Pentru prima dată, privirea de polițist s-a rupt.

— Nu… a spus ea încet. Nu sunt Mara.

Dar vocea îi tremura.

Și pentru prima dată, Radu a simțit ceva mai puternic decât durerea: speranța.

Unul dintre agenții din mașina de patrulare a intervenit prin stație:

— Dosarul a fost redeschis la ordin superior. Există suspiciuni că Radu Munteanu ar fi implicat în dispariția minorei.

Ana a ridicat brusc capul.

— Cine a ordonat redeschiderea? a întrebat ea.

Răspunsul a venit sec:

— O persoană care a insistat ca adevărul să nu iasă la lumină.

Radu a râs amar.

— Eu am trăit 31 de ani fără adevăr! Eu am fost cel vânat de el!

Ana a făcut un pas înapoi, ca și cum pământul s-ar fi clătinat sub ea.

Și atunci a înțeles.

Nu era doar un caz.
Nu era doar o arestare.

Era o poveste neterminată.

O viață ruptă în două.

Și poate…
o fiică pierdută chiar în fața ei.

Vântul de munte a început din nou să bată.
Dar de data aceasta, nu mai părea rece.
Părea că poartă ceva în el.

Adevărul.

Și începutul unei reîntâlniri pe care nici timpul, nici legea nu o mai puteau opri.