„La mulți ani…”

Andrei închise ochii.

Pentru o clipă, aproape că putu auzi și vocea Anei.

Vocea soției sale.

Blândă.
Caldă.
Iubitoare.

Parcă era acolo.

Parcă îi șoptea:

„Vezi?
Nu ești singur.”

Când deschise ochii, lumânările străluceau în fața lui.

Iar în jurul său se aflau oameni care îl prețuiau.

Oameni care nu uitaseră.

Oameni care îl iubeau.

Andrei inspiră adânc.

Și își puse o dorință.

Nu pentru bani.

Nu pentru sănătate.

Nu pentru timp înapoi.

Ci pentru ca fiecare om care se simte singur într-o zi importantă să descopere ceea ce descoperise el în acea dimineață:

că uneori dragostea nu vine când o aștepți.

Uneori vine exact când ai început să crezi că nu mai există.

Sub forma unui telefon.

A unui prieten.

A unei amintiri.

Sau a unor oameni care nu au uitat binele pe care l-ai făcut.

Soarele urcase acum deasupra copacilor.

Parcul era plin de lumină.

Iar Andrei zâmbea.

Un zâmbet adevărat.

Poate cel mai sincer din ultimii ani.

Pentru că la șaizeci și cinci de ani descoperise un adevăr simplu:

Nimeni nu este cu adevărat singur atunci când a trăit cu bunătate.

Iar în acea zi de naștere, care începuse cu lacrimi și tăcere, inima lui era din nou plină.

Plină de recunoștință.

Plină de amintiri.

Plină de oameni.

Și, pentru prima dată după foarte mult timp…

plină de speranță.