Nimeni nu ar trebui să se simtă vreodată singur, mai ales de ziua lui de naștere…

Andrei a rămas nemișcat pentru câteva clipe. Parcă timpul se oprise.
Vântul legăna ușor frunzele copacilor din parc, iar glasurile celor care îi strigaseră numele
continuau să răsune în aer ca o melodie uitată de mult.

Maria îl privea cu ochii umezi.
Lângă ea se aflau Sorin și Mihai, doi dintre cei mai buni prieteni ai săi din tinerețe.
Trecuseră ani de când nu se mai văzuseră cu adevărat.
Ani în care fiecare fusese prins în propriile lupte, în propriile pierderi și responsabilități.

— Ce… ce faceți aici? întrebă Andrei cu voce tremurată.

Maria zâmbi.

— Sărbătorim un om care a făcut mai mult bine decât își poate imagina.

Andrei simți cum îi fuge privirea spre pământ.
Nu era obișnuit să fie lăudat.
Toată viața lui muncise în liniște.
Fără să ceară recunoștință.
Fără să aștepte recompense.

Ca medic, salvase sute de vieți.
Poate mii.
Dar niciodată nu ținuse evidența.
Pentru el, fiecare pacient fusese doar un om care avea nevoie de ajutor.

— Nu trebuia să faceți asta…
șopti el.

— Ba da, răspunse Sorin.
Pentru că tu ai făcut asta pentru alții toată viața.

În acel moment, Maria scoase din geantă o cutie mică.
Era împachetată simplu, cu o fundă albastră.

— Deschide-o.

Andrei ridică încet capacul.
Înăuntru se afla o fotografie veche.
Foarte veche.

Era făcută cu peste treizeci de ani în urmă.
În imagine apărea el, mult mai tânăr, în halat alb.
Lângă el stătea o fetiță de aproximativ șapte ani.

Fetița zâmbea.

Andrei clipi surprins.

— Îmi amintesc fotografia asta…

Maria îl privi atent.

— Știi cine a făcut-o?

Andrei clătină din cap.

— Nu.

Atunci o voce feminină se auzi din spatele lor.

— Eu.

Toți se întoarseră.

O femeie se apropia încet pe alee.
Avea în jur de patruzeci de ani.
Părul șaten era prins într-o coadă simplă.
Ochii îi străluceau.

Andrei simți că inima îi bate mai repede.

O recunoștea.

Dar nu înțelegea de unde.

Femeia se opri în fața lui.

— La mulți ani, domnule doctor.

Apoi zâmbi.

Și atunci memoria lui începu să lege firele trecutului.

Spitalul.
Secția de pediatrie.
O fetiță bolnavă.
O familie fără bani.

Brusc, își aminti.

— Elena?

Ochii femeii se umplură de lacrimi.

— Da.

Andrei rămase fără cuvinte.

Cu peste trei decenii în urmă, Elena fusese diagnosticată cu o boală gravă.
Părinții ei nu își permiteau tratamentul.
Șansele erau mici.
Foarte mici.

Dar Andrei nu renunțase.

Petrecuse ore întregi căutând soluții.
Convinsese fundații să ajute.
Vorbise cu colegi.
Luptase pentru ea ca și cum ar fi fost propriul copil.