În cele din urmă, tratamentul reușise.

Elena supraviețuise.

Viața mersese mai departe.
Anii trecuseră.
Iar Andrei nu mai știuse nimic despre ea.

Până acum.

— Mi-ai salvat viața, spuse femeia.
Nu am uitat niciodată.

Lacrimile îi curgeau pe obraji.

— În fiecare an am vrut să te caut.
Dar nu am știut unde ești.

Andrei simți un nod în gât.

Pentru prima dată în foarte mult timp, nu se mai simțea invizibil.

Nu se mai simțea singur.

Maria făcu un semn discret.

Din spatele copacilor apărură alte persoane.

Tot mai multe.

Andrei îi privea uimit.

Unii erau foști pacienți.
Alții rude ale pacienților.
Unii erau foști colegi.

Toți veniseră pentru el.

Toți aveau câte o poveste.

O femeie povesti cum Andrei rămăsese lângă mama ei întreaga noapte după o operație dificilă.

Un bărbat își amintea cum doctorul îi plătise medicamentele când familia lui nu avusese bani.

O altă femeie povesti că Andrei îi ținuse mâna tatălui ei în ultimele clipe de viață pentru ca acesta să nu moară singur.

Fiecare amintire era ca o lumină.

Iar luminile se adunau.

Andrei începuse să plângă.

Nu de tristețe.

Ci pentru că în sfârșit înțelegea ceva ce uitase.

Bunătatea nu dispare.

Poate că uneori trec ani.
Poate că oamenii se împrăștie prin lume.
Poate că viața îi poartă în direcții diferite.

Dar binele făcut rămâne.

În inimile celor care l-au primit.

În amintiri.

În povești.

În gesturi care continuă mai departe.

Maria scoase atunci un mic tort.

Nu era sofisticat.
Nu era mare.

Dar avea șaizeci și cinci de lumânări.

Toată lumea începu să cânte: