„Nu mă mai lovi!”

Alexandru s-a întors acasă pentru că uitase un dosar… iar câteva minute mai târziu, nunta lui era anulată

În clipa în care Alexandru a auzit vocea tremurată a mamei lui venind din bucătărie, ceva s-a rupt în el.

— Nu mă mai lovi…

Cuvintele acelea nu semănau deloc cu femeia puternică care îl crescuse singură.

Clara nu fusese niciodată slabă.

Era femeia care muncise în două schimburi într-o fabrică de textile ca el să poată merge la facultate. Femeia care dormise ierni întregi cu geaca pe ea ca să economisească bani pentru manualele lui. Femeia care zâmbea chiar și atunci când avea febră, doar ca să nu-l sperie.

Și acum… vocea ei suna ca a unui copil speriat.

Alexandru a rămas nemișcat în hol câteva secunde.

Apoi a auzit altă voce.

Rece.

Plină de dispreț.

Vocea Valentinei.

— Dacă mai spargi ceva în casa mea, te arunc afară!

A urmat un zgomot sec.

Ca și cum cineva fusese împins.

Alexandru a simțit cum sângele îi urcă violent în tâmple.

A intrat în bucătărie.

Și ceea ce a văzut i-a distrus întreaga viață în câteva secunde.

Mama lui era lipită de perete, cu mâinile tremurând și lacrimi în ochi. La picioarele ei erau cioburi de sticlă și o baltă de lapte.

Valentina stătea în fața ei cu mâna ridicată.

Pregătită să lovească din nou.

Pentru o clipă, nimeni nu s-a mișcat.

Valentina a fost prima care l-a văzut.

Fața i s-a golit de culoare.

— Alexandru…

Vocea ei nu mai avea eleganță.

Doar panică.

Clara s-a întors speriată spre fiul ei.

— Dragul meu…

Alexandru și-a privit mama.

Pe brațul ei se vedeau urme roșii.

Urme de degete.

Atunci a înțeles că asta nu era prima dată.

Și exact acel gând l-a lovit mai tare decât orice altceva.

De câte ori se întâmplase?

De câte ori plecase liniștit la muncă, convins că femeia pe care o iubește îi protejează mama… în timp ce ea o umilea?

Valentina și-a revenit rapid și a încercat să zâmbească.

— Nu e ceea ce crezi.

Alexandru a făcut un pas înainte.

— Ba exact asta este.

Vocea lui era atât de calmă încât Clara s-a speriat.

Pentru că liniștea aceea era mai periculoasă decât orice țipăt.

Valentina și-a încrucișat brațele.

— Mama ta exagerează. A spart un pahar și…

— Și pentru asta ai ridicat mâna la ea?

— Nu am lovit-o!

Clara a coborât imediat privirea.

— Alexandru… lasă… nu vreau ceartă…

Dar el continua să o privească pe Valentina.

Și pentru prima dată după trei ani de relație, o vedea cu adevărat.

Nu femeia elegantă care râdea frumos la petreceri.

Nu logodnica perfectă care îl ținea de braț în fața partenerilor de afaceri.

Ci omul din spatele măștii.

Un om crud.

Valentina și-a schimbat imediat tonul.

— Iubire, mama ta mă provoacă mereu. Nu înțelegi cât de greu este…

— Destul.

Cuvântul a căzut greu în bucătărie.

Clara și-a strâns palmele una în alta.

Valentina a clipit surprinsă.

Alexandru nu-i mai spusese niciodată „destul”.

El era omul calm.

Diplomat.

Răbdător.

Dar ceva murise în el în clipa în care își auzise mama implorând să nu fie lovită.