Nu voi renunța

Uneori, dimineața, mă trezesc și simt că totul doare.
Nu doar corpul.
Ci și gândurile.
Ca și cum fiecare parte din mine ar fi obosită într-un mod pe care nu îl pot explica.

Și totuși… mă ridic.

Pentru că am învățat ceva simplu, dar dur:
dacă mă opresc, pierd.
Dacă renunț, pierd tot.

Frica

Da, frica există.
Nu este o poveste frumoasă.
Nu este un cuvânt pe care îl spui ca să pari puternic.

Este reală.
Este grea.
Este uneori paralizantă.

Au fost nopți în care am stat trează, uitându-mă în tavan, întrebându-mă dacă voi avea puterea să continui.

Au fost dimineți în care corpul meu nu a vrut să se ridice din pat.
În care fiecare respirație părea o luptă.

Și am plâns.
Nu o dată.
Nu de două ori.

Dar de fiecare dată, după lacrimi… a venit ceva mai puternic.

Hotărârea.

Lupta invizibilă

Oamenii văd doar ce este la suprafață.
Zâmbetul.
Pașii înainte.
Cuvintele spuse calm.

Dar nu văd lupta din interior.

Nu văd nopțile lungi.
Nu văd durerile care nu se spun.
Nu văd momentele în care îți vine să cedezi, dar nu o faci.

Pentru că ai ceva mai important decât durerea:

voința de a trăi.

Nu am renunțat niciodată

Au fost momente în care am spus:
„Nu mai pot.”

Și am simțit asta până în adâncul ființei mele.

Dar apoi…
am făcut un pas.
Apoi încă unul.

Chiar dacă erau pași mici.
Chiar dacă erau pași făcuți cu durere.

Pentru că am înțeles ceva important:

nu trebuie să fii puternic în fiecare secundă.
Trebuie doar să nu te oprești complet.

Boala

Am început să vorbesc cu ea.
Da, poate pare ciudat.
Dar uneori, tăcerea doare mai tare decât cuvintele.

Așa că i-am dat o voce.
Și i-am răspuns.

„Nu vei câștiga.”

I-am spus asta în zilele bune.
Și în zilele rele.

I-am spus-o când corpul meu era puternic.
Și i-am spus-o când abia mă țineam pe picioare.

Pentru că uneori, curajul nu înseamnă absența fricii.

Înseamnă să vorbești chiar și atunci când îți este frică.