Marian și-a trecut mâna prin păr, jenat.

— Ultimul autobuz spre oraș a plecat deja… nu mai am cum să plec azi.

Lenuța a oftat teatral.

— Numai mie îmi cade norocul ăsta pe cap…

Apoi a deschis poarta larg.

— Hai, intră. Dormi la noi în noaptea asta. Vedem mâine ce facem cu logodna voastră „virtuală”.

Iulia l-a privit pe Marian pentru o secundă lungă, apoi a ridicat din umeri.

— Hai… intră.

În casă mirosea a mâncare caldă și lemn ars. Masa era deja pregătită, iar Lenuța, ca o gazdă desăvârșită, a pus pe masă tot ce avea mai bun: zacuscă, brânză, pâine proaspătă și vișinată de casă.

Atmosfera era însă stânjenitoare.

Iulia mânca în tăcere. Marian stătea drept, ca și cum nu știa unde să-și pună mâinile. Lenuța încerca să destindă atmosfera cu glume, dar fără prea mult succes.

După primul pahar de vișinată, Marian a început să se relaxeze.
După al doilea, și-a dat jos papionul.
După al treilea, a început să vorbească.

— Să știți… nu prea am noroc în viață, a spus el încet. Am muncit mult, dar iubirea… nu prea a fost de partea mea.

A făcut o pauză.

— Am crezut că poate… de data asta va fi diferit.

Iulia s-a uitat în farfurie, fără să spună nimic.

Marian a continuat:

— Căutam pe cineva simplu. Sincer. Nu perfect. Doar… real.

A ridicat privirea spre ea.

— Și cred că am greșit așteptând perfecțiunea din poze.

Liniștea s-a așezat peste masă.

Lenuța a zâmbit ușor și l-a bătut pe umăr.

— Eh, nu te mai întrista, măi băiete. Viața nu e ca pe internet. Dacă vrei, îți găsesc eu fată din sat. Avem de toate: blonde, brunete, cuminți, harnice…

Marian a zâmbit slab.

Dar în acel moment, nu știa că nu căuta doar o fată.

Ci un început nou.

Iar uneori, începuturile adevărate nu arată deloc ca în fotografii.

Și tocmai de aceea devin amintiri care nu se mai uită niciodată.