Momentul de cotitură

În seara aia am strâns masa singură, ca de obicei. Anca s-a închis în cameră cu telefonul. Robert desena la măsuța din sufragerie. Nelu și Daniela s-au așezat pe canapea, cu televizorul pornit.

Eu ștergeam blatul din bucătărie. Ușa rămăsese întredeschisă.

Și atunci am auzit-o.

— Nelu, hai să fim serioși. Mama ta oricum nu mai e bună de nimic. O ținem ca pe-o mobilă veche, pentru că e a casei.

Am rămas cu cârpa în mână.

Am așteptat. 3 secunde. 5 secunde. Am așteptat ca fiul meu, băiatul pe care l-am dus în brațe până la 4 ani pentru că se speria de câini, să spună ceva.

— Lasă, Dana. Dă mai tare la televizor.

Nu m-am supărat. Ăsta e lucrul pe care nu-l poate înțelege nimeni. Nu m-am supărat deloc. Ceva s-a rupt înăuntrul meu cu un pocnet foarte mic, ca o ață care cedează, și în locul supărării a rămas o liniște pe care n-o mai simțisem niciodată.

Regăsirea puterii personale

Am terminat de șters blatul. Am pus cârpa pe marginea chiuvetei. M-am dus în camera mea, care mirosea a liliac artificial, și m-am întins pe pat îmbrăcată.

N-am plâns. Am stat cu ochii în plafonieră până la 3 dimineața.

Și mi-am amintit de notar.

De ziua aia, acum 6 ani, când am fost cu Nelu la succesiune și el a semnat hârtia aia repede, fără să citească, spunând: „Mamă, nu mai plătim de două ori taxe, oricum e a ta.” Semnase o declarație de renunțare la moștenire.

Mi-am amintit de mătușa Veta, pe care am spălat-o și am hrănit-o 4 ani, până când n-a mai putut ridica lingura, și de contractul de întreținere pe care l-am semnat la notar pentru garsoniera ei din centru.

Dimineața m-am trezit la 6, ca întotdeauna.

N-am pus tigaia pe foc. N-am bătut ouăle. N-am tăiat pâinea.

Bucătăria era rece și tăcută, și în tăcerea aia se auzea perfect apa care picura la chiuvetă, robinetul pe care îl rugam pe Nelu de 2 luni să-l repare. Pic. Pic. Pic.

Nu mirosea a omletă. Pentru prima dată în 6 ani, bucătăria aia nu mirosea a nimic.