O amintire dureroasă

M-am uitat la ea și, pentru o clipă, n-am mai văzut cabinetul. Am văzut o altă fată, într-o altă ușă, cu mult timp în urmă. Aceeași spaimă. Același fel de a-și ține umerii strânși, ca și cum s-ar fi cerut iertare doar pentru că exista.

M-am ridicat, am luat-o de cot și am condus-o până la scaun.

— Pune banii în buzunar, i-am spus. Aici nu se plătește la ușă. Aici se face treaba și pe urmă vorbim.

Nu m-a crezut. Se vede când un om nu te crede — se uită în jur să vadă unde e capcana. Roxana s-a așezat pe marginea scaunului, cu punga de plastic strânsă la piept, și abia atunci am observat că tremura. Nu de frig. Era cald în cabinet.

— De când n-ai mai fost la un control? am întrebat, spălându-mă pe mâini.

— De la început, a șoptit. N-am fost deloc.

O promisiune de neuitat

Șapte luni. Șapte luni în care nimeni nu-i pusese o mână pe burtă, nu-i ascultase copilul, nu-i spusese dacă e bine.

— Cine e cu tine acasă?

— Nimeni acum. Stau într-o cameră, cu chirie. Băiatul… a plecat când i-am spus. Ai mei nu vor să audă.

Am tras aparatul lângă ea și i-am ridicat hanoracul. Pielea de pe burtă era întinsă, cu o dungă întunecată la mijloc. Am pus gelul rece, i-am plimbat sonda și, într-o secundă, s-a auzit. Bătăile acelea repezi, ca un ceas nebun.

Roxana a înlemnit.

— Ăsta e? a întrebat, cu o voce subțire de tot.

— Ăsta e. Și bate frumos.

Și atunci fata de 19 ani, care intrase gata să fugă, a început să plângă. Nu tare. În liniște, cu mâna la gură, ca și cum n-avea voie nici măcar la asta.