„Irina te copiază.”

„A început să poarte fuste scurte.”

Am izbucnit în râs.

Andrei m-a privit.

Nu ca pe o posesie.

Nu ca pe femeia care îi fusese soție.

Ca pe cineva pe care îl vedea, poate, pentru prima dată.

„Mara,” a spus.

„Îmi pare rău că ai trebuit să pleci ca să înțeleg cine erai când stăteai lângă mine.”

Am privit luminile orașului.

„Și mie îmi pare rău că am stat atât de mult așteptând să mă vezi.”

El a dat din cap.

Nu mi-a cerut nimic în seara aceea.

Nici iertare.

Nici întoarcere.

Poate de aceea, pentru prima dată, am simțit că pot rămâne câteva minute lângă el fără să mă pierd.

Un an mai târziu, am ieșit la cină.

Nu ca soț și soție.

Nu ca foști care nu știu să renunțe.

Ca doi oameni care se cunoșteau prea mult și prea puțin în același timp.

Andrei a venit cu flori.

Nu trandafiri albi.

Bujori roșii.

Florile mele preferate, pe care nu mi le dăruise niciodată în căsnicie.

„De unde ai știut?”

„Am întrebat-o pe Ada.”

„În sfârșit, ai învățat să consulți surse competente.”

Am zâmbit.

Nu a fost o împăcare spectaculoasă.

Nici nu știu dacă, în prima perioadă, a fost împăcare.

A fost doar o apropiere lentă, cu limite clare.

Dacă ridica tonul, plecam.

Dacă eu mă apăram prea tare, spuneam asta.

Dacă trecutul se ridica între noi, nu-l mai ascundeam sub covorul scump al familiei Bădescu.

După încă un an, Andrei m-a cerut din nou în căsătorie.

Nu într-un restaurant de lux.

Nu în vila familiei.

Ci în sala mică a fundației, după ce plecaseră toate studentele, printre cutii cu dosare, scaune pliante și un proiector care iar nu mergea.

„Nu am inel,” a spus el.

„Foarte bine. Primul n-a mers grozav.”