Ochii unei mame

Mama spune că și eu sunt un copil frumos…

De fiecare dată când se uită la mine, ochii ei strălucesc mai tare decât stelele.
Și uneori mă întreb dacă cerul însuși nu se oglindește în privirea ei.

Poate că lumea nu mă vede întotdeauna așa cum mă vede ea.
Poate că pentru alții sunt doar un copil obișnuit, pierdut într-o mulțime de fețe.

Dar pentru ea…
sunt cel mai mare miracol din viața ei.

Și asta schimbă totul.

În brațele ei găsesc refugiu.
În cuvintele ei găsesc putere.
Și în zâmbetul ei găsesc curajul de a fi pur și simplu eu însumi.

Pentru că, în adâncul sufletului…
ceea ce spun oamenii nu contează.

Ceea ce contează cu adevărat este ceea ce simte inima unei mame.

Îmi amintesc prima mea zi de școală.

Aveam emoții mari, iar mâna mea mică se agăța strâns de a ei, de parcă dacă i-aș fi dat drumul, m-aș fi pierdut în lume.

Ea a zâmbit și mi-a spus:

— Nu trebuie să-ți fie frică. Eu sunt aici.

Dar când ușa clasei s-a închis în spatele meu, frica a rămas.

Copiii râdeau, alergau, își spuneau numele cu ușurință.
Eu stăteam într-un colț, tăcut.

Și pentru prima dată, m-am simțit mic.
Foarte mic.

Dar apoi am auzit-o.

Vocea mamei mele, de la fereastră, deși nu trebuia să fie acolo:

— Ești puternic. Eu cred în tine.

Și dintr-o dată… nu mai eram singur.

Anii au trecut.

Au fost zile bune și zile grele.
Zile în care am râs până ne-au durut obrajii.
Și zile în care am plâns în liniște, ascuns sub pătură.

Dar mama a fost mereu acolo.
Ca o lumină care nu se stinge niciodată complet.

Când am căzut de pe bicicletă, ea a alergat spre mine mai repede decât vântul.

Când am pierdut primul meu prieten, ea a stat lângă mine toată noaptea.

Când am crezut că nu sunt suficient de bun, ea mi-a spus:

— Tu ești exact așa cum trebuie să fii.

Și, încet-încet, am început să cred.

Dar lumea…