Când din difuzor s-a auzit fraza „oprim căutările”, am simțit că pământul se retrage de sub mine.

Haina lui Noah era încă în mâinile mele. Umedă. Rece. Ca și cum încă purta corpul lui în ea.

Nu ploua doar afară. Ploaia îmi intra în oase.

„Doamnă Marinescu, nu mai putem continua operațiunea.”

Nu am auzit continuarea. Doar sângele meu în urechi.

Orașul care se întoarce împotriva ta

Primarul Ilie Radu a apărut ca o umbră curată în mijlocul noroiului.

„Trebuie să fim raționali.”

Am râs. Un râs spart, fără aer.

— Raționali? Copilul meu a dispărut printre ruine și voi opriți căutările?

Dobre, comisarul, nu m-a privit.

— Nu mai avem indicii.

Dar haina lui Noah era un indiciu. Singurul meu indiciu.

Două zile care au distrus tot

Noah dispăruse vineri la 15:10.

Camera de supraveghere îl arăta mergând normal… apoi oprindu-se brusc… apoi întorcând capul spre cineva pe care nu-l vedem niciodată.

Apoi nimic.

Ca și cum orașul l-a înghițit.

Bătrânul de la marginea lumii

Atunci l-am văzut pe el.

Un bărbat pe motocicletă veche, albastră, acoperită de praf și timp.

Pe piept: VULTURESCU.

Oamenii îi spuneau „Bătrânul Vultur”.

Dar Noah îl saluta de fiecare dată.

Și pentru prima dată în acea zi, cineva nu părea să fi renunțat.

Gura pe care toți o uitaseră

— Sub platforma nordică era un buncăr tehnic, a spus el.

„Cu acces secundar. Ascuns după accidentul din ’91.”

Primarul a râs nervos.