APARTAMENTUL — SIMBOL SAU PROBLEMĂ?

Slava reveni la subiectul inițial.

— Apartamentul ăla… e o decizie riscantă. Trebuie să fie pe numele meu sau măcar să discutăm despre administrare.

Svetlana izbucni într-un râs scurt, fără umor.

— Pe numele tău? După douăzeci de ani de absență?

El se încordă.

— Sunt tatăl ei.

Iulia făcu un pas înainte.

— Nu, spuse ea calm. Ești doar un bărbat care a apărut când a aflat că am un viitor.

MOMENTUL ÎN CARE CONTROLUL SE RUPE

Slava își pierdu pentru prima dată răbdarea.

— Crezi că poți decide totul singură? Crezi că banii tăi îți dau dreptul să mă excluzi?

Svetlana îl privi lung.
Foarte lung.

— Nu banii mei te-au exclus, Slava. Absența ta a făcut-o.

Tăcere.

Grea.
Definitivă.

IEȘIREA

Slava se ridică brusc.

— O să regreți asta, spuse el.

Svetlana nu clipi.

— Am regretat destul în viață. Nu mai am spațiu pentru încă unul.

Iulia nu spuse nimic.
Doar îl privi plecând.

Ușa se închise.
Fără dramă.
Fără lacrimi.
Doar un sunet scurt, final.

EPILOG — DUPĂ CE TREC FURTUNILE

Svetlana se așeză pe canapea.
Pentru prima dată în acea zi, respirația ei deveni liniștită.

Iulia se așeză lângă ea.

— Ai făcut bine cu apartamentul, spuse fata încet.

Svetlana zâmbi ușor.

— L-am făcut pentru tine. Nu pentru el.

Iulia îi strânse mâna.

— Știu.

Și în acel moment, Svetlana înțelese ceva simplu:

Uneori, „familia” nu este cine te revendică.
Ci cine a rămas când toți ceilalți au plecat.

SFÂRȘIT