PARTEA A DOUA — ÎNTÂLNIREA CARE A SCHIMBAT TOTUL
— La oameni nu te pricepi deloc, repetă Slava cu un zâmbet subțire, așezându-se mai comod pe canapea, ca și cum încă ar fi avut dreptul să se simtă acasă.
Svetlana îl privea în tăcere.
Douăzeci de ani.
Atât trecuseră de când el plecase fără explicații, fără responsabilitate, fără să se uite înapoi la copilul de câteva luni pe care îl lăsase în urmă.
Și totuși, acum stătea în sufrageria ei și vorbea despre „viitorul fiicei lor”.
Ironia era aproape absurdă.
Dacă nu ar fi fost atât de dureros de reală, ar fi putut chiar să râdă.
„TATĂL CARE REVINE DUPĂ 20 DE ANI”
— Unde ai fost când Iulia făcea febră la trei noaptea? întrebă Svetlana calm, dar vocea ei avea o tăiș subtil.
— Unde ai fost când a întrebat de tine prima dată?
Slava ridică din umeri.
Un gest simplu.
Prea simplu.
— Am avut o viață complicată, Sveta. Nu toată lumea are luxul stabilității tale.
Svetlana clipi lent.
Luxul stabilității.
Acel „lux” fusese nopți nedormite, două joburi, promovări câștigate prin muncă, nu prin scuze.
— Interesant, spuse ea rece. Pentru că eu am numit asta supraviețuire, nu lux.
APARTAMENTUL CARE A DEVENIT PROBLEMĂ
Slava se ridică și începu să meargă prin cameră, atingând obiecte de parcă ar fi evaluat o proprietate.
— Am auzit că i-ai cumpărat un apartament, continuă el. Foarte generos din partea ta. Dar deciziile financiare de genul ăsta trebuie discutate.
Svetlana închise ochii o secundă.
Apoi îi deschise.
— De ce? întrebă ea simplu.
El o privi surprins.
— Pentru că sunt tatăl ei.
Cuvintele căzură în cameră ca o glumă proastă.
Svetlana făcu un pas înainte.
— Nu. Ești un bărbat care a semnat un certificat de naștere și apoi a dispărut.
ADEVĂRUL CARE DOARE MAI MULT DECÂT LIPSA
Pentru o clipă, Slava nu răspunse.
Masca lui de superioritate se fisură ușor.
Doar o secundă.
Dar Svetlana o văzu.
— Nu înțelegi, spuse el mai încet. Eu am fost nevoit să plec.
— Nu, îl corectă ea. Ai ales să pleci.
Tăcere.
În acea tăcere, toți anii pierduți stăteau între ei ca un zid.
IULIA — COPILUL CARE A CRESCUT FĂRĂ EL
Ușa camerei se deschise ușor.
Iulia intră.
Avea 20 de ani, ochi liniștiți și o prezență sigură.
Nu părea surprinsă să-l vadă.
— Bună, tată, spuse ea simplu.
Svetlana își ținu respirația.
Slava se întoarse brusc, vizibil emoționat pentru prima dată.
— Iulia… ai crescut.
Fata zâmbi vag.
— Da. Se întâmplă în douăzeci de ani.
DISCUȚIA CARE NU MAI POATE FI AMÂNATĂ
Slava încercă să se apropie.
— Am venit să repar lucrurile, spuse el. Să fim o familie din nou.
Iulia îl privi atent.
Fără emoție exagerată.
Fără dor.
Fără furie.
Doar claritate.
— Nu poți repara ceva în care nu ai fost niciodată implicat, răspunse ea.
Svetlana simți un nod în piept.
Nu de durere.
Ci de mândrie.
