Și cum râd.
Ca și cum nimic nu s-a întâmplat.
Ca și cum eu nu mai exist.
Avionul s-a ridicat.
Și a dispărut în cerul gri.
Două ore mai târziu
Am fost chemată într-un birou mic al aeroportului.
Un bărbat în uniformă mi-a pus un pahar cu apă în față.
— Doamnă Matei, am analizat accesările contului. A fost folosit un dispozitiv autorizat de familie. Dar semnătura digitală… a fost injectată printr-un sistem intern de acces delegat.
Am ridicat privirea.
— Traducere?
El a oftat.
— Cineva apropiat a avut acces la identitatea dumneavoastră digitală.
Am înțeles înainte să continue.
Andrei.
Telefonul care nu răspunde
Am sunat.
Nimic.
Am sunat din nou.
Mesageria.
Am trimis mesaj:
„Întoarce-te. Acum.”
Văzut.
Fără răspuns.
Parisul fără mine
Seara, am primit o notificare pe telefon.
O fotografie postată de Simona.
Andrei și ea la Paris, pe fundal Turnul Eiffel.
Textul ei:
„Vacanța perfectă în familie ❤️”
Mâinile mi-au tremurat pentru prima dată de dimineață.
Familie.
Fără mine.
Decizia
Am deschis din nou aplicația bancară.
Am apăsat pe „blocare totală conturi autorizate”.
Apoi am sunat la bancă.
— Vreau înghețarea tuturor plăților legate de pachetul de călătorie.
Vocea de la celălalt capăt a ezitat.
— Doamnă, asta va afecta rezervările aflate în desfășurare.
Am răspuns simplu:
— Exact.
În Paris
La ora 02:17, telefonul meu a vibrat.
Mesaj de la Andrei:
„Mamă, ce ai făcut? Cardurile nu mai merg. Hotelul ne cere altă plată.”
Am privit ecranul mult timp.
Apoi am scris:
„Întoarce-te acasă și ai grijă de pisici.”
Ultima scenă
În dimineața următoare, am stat pe balcon cu o cană de ceai.
Liniște.
Fără aeroport.
Fără valize.
Fără explicații.
Doar eu.
Și un telefon care nu mai controla viața mea.
Și pentru prima dată după ani, nu am simțit că am pierdut ceva.
Am simțit că am fost recuperată.
Sfârșit.
