Nu pentru că m-a durut.
Ci pentru că era atât de previzibil încât devenise obositor.
— Nu, Ilie, — am răspuns. — Eu doar am ieșit dintr-o familie care deja era ruinată. Doar că voi nu voiați să vedeți asta.
Respirația lui s-a schimbat.
— Ea vrea să vină la tine.
— Unde?
— În Maui.
Am deschis ochii brusc.
Nu pentru că mi-era teamă.
Ci pentru că acum devenea interesant.
— Și tu i-ai spus adresa mea? — am întrebat.
Pauză.
Apoi:
— Nu a avut nevoie de mine. A găsit-o.
Perfect.
Ziua în care liniștea s-a terminat
Am închis telefonul fără să mai aștept răspunsul lui.
Și pentru prima dată în cinci luni, am simțit ceva apropiat de tensiune.
Nu panică.
Nu regret.
Așteptare.
Oamenii ca Lidia Popescu nu călătoresc 12.000 de kilometri doar pentru o conversație.
Ei vin pentru control.
Două zile mai târziu, am văzut-o.
Stătea pe terasa vilei mele, exact unde vântul întâlnea lumina apusului.
Perfect îmbrăcată. Prea calmă. Prea pregătită.
Și lângă ea — Ilie.
Obosit. Împărțit între două lumi.
Lidia m-a privit ca și cum eu eram problema care trebuia rezolvată.
— Deci aici te-ai ascuns, — a spus ea.
Am lăsat geanta jos.
— Nu m-am ascuns. Am plecat.
— Ai distrus familia fiului meu.
Am înclinat ușor capul.
— Familia nu se distruge când cineva pleacă, doamnă Popescu. Se distruge când nimeni nu mai spune adevărul.
Ilie a făcut un pas înainte.
— Sofia, te rog… putem rezolva asta.
Am ridicat mâna.
— Nu mai există „noi”, Ilie. Există doar consecințe.
Momentul în care totul s-a schimbat din nou
Lidia a scos un dosar din geantă.
L-a pus pe masă.
— Atunci o să începem cu asta, — a spus ea.
Am deschis dosarul.
Și pentru prima dată în acea conversație, am simțit ceva rece în stomac.
Nu frică.
Recunoaștere.
Documente. Semnături. Transferuri.
Dar nu ale mele.
Ale ei.
Și atunci am înțeles.
Nu venise să mă distrugă.
Venise să se protejeze.
De mine.
Pentru că undeva, în toată această poveste, ea realizase ceva ce Ilie încă nu înțelesese:
Eu nu fusesem niciodată dependentă de familia lor.
Ei fuseseră dependenți de mine.
