Partea a II-a – Adevărul din spatele lacrimilor
În noaptea aceea nu am dormit.
Mircea dormea lângă mine, respirând greu, întorcându-se din când în când de pe o parte pe alta.
Eu stăteam cu ochii deschiși în întuneric.
Douăzeci și șapte de ani.
Douăzeci și șapte de ani de căsnicie.
Douăzeci și șapte de ani în care îi pregătisem cafeaua dimineața, îi călcasem cămășile, îi ascultasem grijile și îi ținusem mâna prin toate necazurile.
Și acum aflam că exista o altă femeie.
Mai tânără.
Însărcinată.
Iar el îi spunea „copilul nostru”.
Am simțit cum ceva se rupe în mine.
Nu inima.
Aia se rupsese deja.
Era altceva.
Respectul.
Încrederea.
Ultima iluzie că omul de lângă mine era cine pretinsese să fie.
La ora șase dimineața m-am ridicat fără zgomot.
Am făcut cafea.
Mi-am luat laptopul.
Și am început să citesc toate capturile de ecran.
Fiecare mesaj.
Fiecare fotografie.
Fiecare inimioară.
Fiecare minciună.
Numele ei era Andreea.
Avea douăzeci și opt de ani.
Lucra într-un cabinet medical privat care colabora cu firma lui Mircea.
Relația lor dura de aproape doi ani.
Doi ani.
Nu o aventură de o noapte.
Nu o greșeală.
O viață paralelă.
Planificată.
Îngrijită.
Hrănită cu minciuni.
La ora opt, Mircea a intrat în bucătărie.
M-a privit surprins.
— Nu ai dormit?
— Ba da.
Minciuna a ieșit ușor.
Exact cum îi ieșiseră și lui ani întregi.
— Cum te simți?
— Mai bine.
S-a apropiat și a încercat să mă sărute pe frunte.
M-am retras instinctiv.
Pentru o clipă a încremenit.
Apoi a zâmbit forțat.
— Încă ești speriată din cauza spitalului.
Nu i-am răspuns.
Pentru că dacă deschideam gura, probabil că aș fi urlat.
În acea după-amiază am primit un telefon de la spital.
Era doctorița.
Mi-a cerut să revin pentru rezultatele complete.
Singură.
Fără aparținător.
Fără Mircea.
Am acceptat imediat.
Două ore mai târziu eram din nou în cabinetul ei.
Doctorița m-a privit lung.
— Doamnă Viorica, trebuie să vă întreb ceva.
— Vă ascult.
— Soțul dumneavoastră nu v-a spus nimic?
Am simțit un gol în stomac.
— Despre ce?
Fața ei s-a schimbat.
— Eu am presupus că a discutat cu dumneavoastră.
— Ce anume?
Doctorița a deschis dosarul.
— Nu aveți cancer.
Am închis ochii.
Pentru o secundă am vrut să plâng de ușurare.
Dar ea nu terminase.
— Sângerarea este provocată de un tratament hormonal.
Am clipit.
— Ce tratament?
— Cel prescris acum două luni.
— Nu am primit niciun tratament.
Doctorița a încremenit.
— Cum adică?
— Nu am luat nimic.
A răsfoit rapid documentele.
— Rețeta a fost ridicată.
— De cine?
— Soțul dumneavoastră.
Mi s-a făcut rău.
— Poftim?
— A venit personal.
— Și ce conținea?
Doctorița și-a împreunat mâinile.
