În sală s-a făcut liniște. Mătușa Corina s-a albit la față. Alina nu ne spusese despre acel mesaj. Refuzase să vândă casa, nu pentru că ținea la clădire, ci pentru că era singurul loc pe care noi îl numeam acasă.

Decizia judecătoarei

Judecătoarea a cerut să vorbească separat cu fiecare dintre noi. Matei a intrat primul. A ieșit după douăzeci de minute cu obrajii roșii, dar zâmbind slab.

„Ce te-a întrebat?” am șoptit.

„Nu pot spune.”

„De când respecți tu regulile?”

„De când sunt importante.”

Când mi-a venit rândul, judecătoarea m-a invitat să mă așez. Nu purta roba, iar biroul ei era plin de dosare și fotografii cu doi câini.

„Știu că ai trecut prin multe, Radu,” a spus. „Vreau doar să-mi spui ce îți dorești. Nu ce crezi că ar trebui să spui.”

„Vreau să locuiesc cu Alina.”

Îmi pregătisem răspunsul de zeci de ori. Voiam să vorbesc despre camera mea, școală, stabilitate și despre faptul că ea îndeplinea toate condițiile. Dar, când am deschis gura, am spus adevărul.

„Pentru că atunci când tata a murit, toată lumea s-a purtat de parcă noi eram niște cutii care trebuiau mutate undeva. Alina a fost singura care ne-a văzut ca pe niște oameni.”

Judecătoarea m-a privit atent. „Ai numit-o vreodată mamă?”

Mi-am frecat palmele. „La început, fiindcă voiam să-i arăt că nu putea înlocui pe nimeni. După aceea… fiindcă mi-a fost teamă.”

„Teamă de ce?”

„Că, dacă îi spun mamă și apoi o pierd, o să doară la fel ca atunci când l-am pierdut pe tata.”

Judecătoarea nu a notat nimic. „Crezi că ea încearcă să-l înlocuiască?”

„Nu. Cred că încearcă să țină ce a mai rămas din familia noastră împreună.”

Am ieșit tremurând. Hotărârea nu a fost pronunțată în acea zi. Ni s-a spus că urma să vină în maximum două săptămâni. Au fost cele mai lungi paisprezece zile din viața mea.

În a treisprezecea zi, directorul centrului ne-a chemat în birou. Alina era deja acolo, alături de doamna Petrescu. Avea mâinile lipite de gură și lacrimile îi curgeau fără oprire.

Am rămas în prag. „Ce s-a întâmplat?”

Nimeni nu răspundea. Am simțit că îmi amorțesc picioarele. „Au spus nu,” am murmurat.

Alina a dat repede din cap. „Nu. Au spus da.”

Matei a țipat. A alergat spre ea, răsturnând un scaun. Alina l-a prins în brațe, râzând și plângând în același timp. Eu nu m-am putut mișca.

„Putem pleca?” am întrebat.

„Mâine,” a spus doamna Petrescu. „Instanța a dispus plasamentul permanent la doamna Alina Marinescu și a autorizat deschiderea procedurii de adopție.”

„Permanent?”