Într-o lume în care mulți tineri din centrele de plasament sunt considerați condamnați la eșec, povestea mea este un exemplu de determinare și curaj. În ziua absolvirii, când colegii mei sărbătoreau, eu m-am aflat pe treptele universității, cu o scrisoare în geantă care exprima bucuria și mândria mea. Aceasta este povestea mea despre cum am învins obstacolele și am descoperit puterea interioară de a deveni un învingător.

Momentul Absolvirii: O Victorie Personală

În timp ce colegii mei se fotografiau înconjurați de buchete uriașe de flori, strânși în brațe de mame înlăcrimate și bătuți pe umăr de tați mândri, eu am rămas preț de câteva clipe pe treptele universității, privind în gol. În geantă aveam o scrisoare pe care o scrisesem cu o seară înainte. O scrisoare care începea cu „Mamă, tată, am reușit!”, dar care nu avea noul cod poștal sau vreo adresă pe plic. Era doar modul meu de a descărca acea greutate din piept.

Mulți oameni își imaginează că tinerii care pleacă dintr-un centru de plasament sunt condamnați să rămână la marginea societății. Că fără un sprijin financiar, fără „pile” sau fără o masă caldă care să te aștepte duminica, este imposibil să termini o facultate grea. Că ești doar o altă cifră într-o statistică rece a abandonului.

Dar în acea zi, când mi-am strâns degetele în jurul tubului de carton în care se afla diploma mea, am realizat ceva ce mi-a schimbat viața pentru totdeauna: Nu eram o victimă. Eram un învingător.