Liniștea dinaintea furtunii

Ciudat, dar există. Pentru că nu este prima dată când corpul meu a fost în luptă cu ceva ce nu pot controla. Dar este prima dată când lupta este atât de clară.

Astăzi am stat mult timp în liniște. Am privit lucrurile din jurul meu ca și cum le-aș vedea pentru prima dată. Canapeaua. O cană lăsată pe masă. O pătură ușor mototolită. Lucruri obișnuite, care până ieri nu însemnau nimic special. Și totuși, astăzi, fiecare detaliu părea mai important.

Speranța și iubirea în fața provocărilor

Am vorbit cu familia mea la telefon. Au încercat să fie puternici pentru mine. Eu am încercat să fiu puternică pentru ei. Dar între noi exista acea pauză pe care nimeni nu o spune cu voce tare. Pauza în care toți ne gândim la același lucru, dar nimeni nu vrea să îl numească.

Mi-au spus că mă așteaptă după operație. Că voi râde din nou. Că voi povesti asta ca pe o întâmplare dificilă din trecut. Și eu le-am spus că da. Pentru că uneori iubirea nu are nevoie de realism. Are nevoie de speranță spusă cu voce tare.

Conștientizarea momentului prezent

În seara asta am încercat să îmi fac ordine în gânduri. Dar nu se pot ordona. Gândurile înainte de o operație nu sunt ca niște obiecte pe un raft. Sunt mai degrabă ca niște valuri care vin unul după altul. Așteptare. Întrebări. Din nou frică. Și apoi, din când în când, apare ceva mic. Un gând simplu. „Încă sunt aici.”

Încă sunt aici. Încă pot să văd lumina de la lampă. Încă pot să îmi simt respirația. Încă pot să îmi scriu numele. Și asta, chiar dacă pare puțin, este totuși viață.