Rochia Tăiată

Atmosfera de la Colegiul Național era electrizantă.

Mai erau doar câteva zile până la banchetul de absolvire, iar holurile liceului fremătau de emoție, râsete și discuții nesfârșite despre rochii, machiaje, coafuri și fotografii pentru rețelele sociale.

Fetele din clasele terminale își comparau ținutele de firmă, arătau poze cu pantofi scumpi și vorbeau despre restaurante luxoase și limuzine închiriate pentru seara balului.

Pentru mulți dintre ei, banchetul nu mai era doar o simplă petrecere.

Era o competiție.

Cine strălucește mai mult.

Cine are mai mulți bani.

Cine atrage mai multe priviri.

În ultima bancă, aproape invizibilă pentru colegii ei, stătea Elena Popa.

O fată liniștită.

Premiantă.

Cu ochii mari și blânzi.

Nu vorbea mult despre ea.

Nu se lăuda niciodată.

În timp ce alte fete schimbau telefoane noi în fiecare an, Elena venea la școală cu același ghiozdan uzat și aceleași haine îngrijite, dar simple.

Fusese crescută doar de bunica ei, după ce părinții o abandonaseră încă din copilărie pentru a pleca în străinătate și nu se mai întorseseră niciodată.

Bunica Ileana trăia dintr-o pensie modestă.

Uneori nu aveau suficienți bani nici pentru medicamente.

Dar femeia făcuse întotdeauna imposibilul pentru ca nepoata ei să învețe.

— Cartea te va salva, mamă… îi spunea mereu.

Iar Elena învățase.

Cu sacrificii.

Cu nopți nedormite.

Cu mâinile înghețate iarna într-o casă slab încălzită.

Dar nu se plânsese niciodată.

Pentru banchet însă, Elena avusese un singur vis.

Să se simtă și ea, măcar pentru o seară, ca toate celelalte fete.

Timp de luni întregi, bunica ei pusese deoparte bani.

Câțiva lei din pensie.

Câțiva lei economisiți de la mâncare.

Iar într-o după-amiază rece de aprilie, cele două merseseră într-un mic magazin modest din oraș.

Acolo, Elena găsise o rochie roz pal.

Simplă.

Delicată.

Nu era de firmă.

Nu avea cristale sau mărci celebre.

Dar pentru ea era cea mai frumoasă rochie din lume.