Sacrificiul suprem

Aniii au trecut greu. Băieții au terminat liceul, apoi au fost acceptați la o școală de aviație. Când a văzut actele, Tereza a stat mult cu ele în poală. Taxe. Cursuri. Ore de zbor. Uniforme. Drumuri. Examene. A citit sumele de mai multe ori, ca și cum poate, la a treia citire, ar fi devenit mai mici. N-au devenit. În noaptea aceea, nu a dormit. A doua zi, a luat hotărârea care avea s-o doară toată viața. A vândut casa. A vândut și bucata de pământ. A vândut ultimul lucru care o mai lega, în lumea asta, de bărbatul ei. „Mamă, unde o să stăm?”, a întrebat Paul, cu vocea stinsă. Tereza a împăturit încet actele și și-a îndreptat spatele: „Unde s-o putea. Important e să învățați voi.”

S-au mutat într-o cameră mică, închiriată, aproape de piață. Baia era comună cu alte două familii. Pereții țineau umezeală. Când ploua tare, apa se prelingea pe lângă geam și Tereza punea cârpe pe jos. Spăla haine pentru alții. Făcea curățenie prin apartamentele oamenilor mai înstăriți. Vindea plăcinte dimineața. Seara mai cosea tivuri, nasturi, uniforme școlare. Mâinile i s-au crăpat, spatele a început s-o doară. Dar când unul dintre băieți venea acasă cu gândul să renunțe, Tereza îl oprea din prag: „Nu, mamă. Tu nu renunți acum. Dacă eu pot să mai duc o zi, poți și tu.” Și duceau. Toți trei.

Împlinirea visurilor

Mihai a terminat primul școala de aviație. Paul l-a urmat la scurt timp. Dar drumul până la cabina unui avion mare era lung. Mai trebuiau ore de zbor, examene, aprobări, experiență. Iar experiența, uneori, nu se găsea acasă. A venit o ofertă din străinătate, apoi încă una. Înainte să plece, la aeroport, Tereza i-a strâns la piept ca pe vremea când erau mici și alergau desculți prin curte. „Mamă, ne întoarcem”, i-a spus Mihai. „Și când o să ajungem acolo unde am visat, tu o să fii prima care urcă în avionul nostru”, a promis Paul. Tereza le-a atins fețele, pe rând: „Eu nu vreau nimic. Doar să fiți oameni buni și să aveți grijă de voi.” Apoi i-a privit cum trec de controlul de securitate. Un pas. Încă unul. Încă unul. Până când nu i-a mai văzut. Și a început așteptarea.

Douăzeci de ani. Douăzeci de ani de telefoane scurte, mesaje vocale, sărbători petrecute singură și apeluri video pe care a învățat să le pornească de la o vecină mai tânără. Douăzeci de ani în care de ziua ei își punea singură o lumânare pe o prăjitură mică și spunea: „Să fie sănătoși, Doamne. Atât.” De fiecare dată când auzea un avion trecând pe cer, ieșea în fața casei și ridica privirea: „Poate e unul dintre ai mei…” Părul i s-a albit de tot, pașii i s-au făcut mai mici, dar speranța nu s-a stins.

Reuniunea emoționantă

Într-o dimineață obișnuită, pe când mătura în fața casei ei noi — modestă, dar a ei, cumpărată după ani de pus ban lângă ban — cineva a bătut la poartă. Tereza s-a oprit cu mătura în mână. Nu aștepta pe nimeni. Când a deschis, a rămas nemișcată. În fața ei stăteau doi bărbați în uniforme impecabile de piloți. Unul ținea în mână o șapcă albastră, celălalt avea ochii umezi. „Mamă”, a spus Mihai încet. „Am venit să te luăm.” Tereza s-a uitat la ei fără să poată scoate niciun cuvânt. Uniformele acelea parcă nu încăpeau în poarta ei mică. Mihai și Paul zâmbeau, dar aveau fețele unor copii care încă așteaptă binecuvântarea mamei. „Să mă luați unde?”, a șoptit ea. Paul a făcut un pas înainte și i-a întins o cutie mică. Înăuntru era un bilet de avion. Pe numele ei. Dar destinația nu era trecută cum se aștepta ea. Iar când a citit ce scria, Tereza a simțit că i se taie genunchii.