— Minți! am strigat.

Victor închise ochii.

Lacrimile îi apărură imediat.

— Aș fi vrut să fie o minciună.

— Nu!

M-am retras câțiva pași.

— Tata a murit când aveam șapte ani!

— Omul care te-a crescut nu era tatăl tău biologic.

— Taci!

— Ascultă-mă.

— Douăzeci de ani ai stat în spatele casei ca un străin!

— Pentru că asta mi-a cerut mama ta.

Am rămas fără aer.

— De ce?

Victor își șterse ochii.

— Pentru că am greșit.

Se așeză pe un scaun vechi și continuă:

— Eram tineri. Foarte tineri. O iubeam pe mama ta mai mult decât orice. Dar eram sărac. Nehotărât. Speriat.

— Și?

— Când a rămas însărcinată cu tine, am fugit.

Liniștea deveni apăsătoare.

— Am crezut că mă voi întoarce după câteva luni.

Dar au trecut ani.

Prea mulți.

— Și mama?

— L-a întâlnit pe omul care te-a crescut.

Un om bun.

Un om care te-a iubit ca pe propriul copil.

Am închis ochii.

Îmi aminteam de el.

De râsul lui.

De mâinile lui mari.

De felul în care mă purta pe umeri.

— Când a murit, am venit înapoi.

Vocea lui Victor tremura.

— Și am găsit-o singură.

Singură și muncind din greu ca să te crească.

— Atunci de ce nu mi-ați spus?

Victor zâmbi amar.

— Pentru că nu meritam.

Nu după ce făcusem.

Am rămas nemișcat.

Toată furia mea începea să se amestece cu ceva mai greu.

Confuzie.

Durere.

Regret.

— De aceea îți gătea?

Victor încuviință.

— În fiecare zi.

— Douăzeci de ani?

— Douăzeci de ani.

— Și tu ai acceptat?

— Nu era vorba despre mâncare.

Era singurul mod prin care îmi permitea să rămân aproape.

Am privit în jurul podului.

În cufăr erau sute de fotografii.

Fotografii cu mine.

La grădiniță.

La școală.

La absolvire.

La nunta mea.

Fotografii pe care eu nici măcar nu știam că le făcuse cineva.

Victor le păstrase pe toate.

Pe toate.

— Mama mi le aducea.

Îmi citea scrisorile tale.

Îmi povestea despre tine.

Despre fiecare examen.

Despre fiecare reușită.

Despre fiecare dezamăgire.

În acel moment am înțeles.