Șoferul care a uitat cine l-a ajutat când era copil

Ploua fără oprire în dimineața aceea în orașul Brocoveni. Autobuzul galben a oprit brusc la colțul dintre Strada Arțarului și Aleea 3, iar ușile s-au deschis cu un șuierat puternic.

O bătrână a urcat încet, haina ei neagră, subțire, șiroind apă. A urcat treptele cu greu, ținându-se de bară, în timp ce mâinile ei fragile tremurau.

Șoferul, Dănuț Munteanu, un bărbat trecut de 40 de ani, cu umeri lați și cunoscut ca fiind foarte strict, s-a uitat la ea cu nerăbdare.

— Biletul, vă rog — zise sec.

— Eu… azi nu am — murmură femeia cu o voce tremurată. — Trebuie doar să ajung la spital.

Maxilarul lui Dănuț se încordă.

— Fără bani, nu se poate. Regulile sunt reguli. Trebuie să coborâți.

O liniște grea a cuprins autobuzul. Unii pasageri au întors privirea, stânjeniți. Un puști din spate părea că vrea să spună ceva, dar s-a abținut.

Femeia a dat din cap, s-a întors încet și a făcut un pas spre ușă. Dar înainte să coboare, s-a întors către șofer.

Ochii ei palizi, de un albastru deschis, străluceau de o tristețe tăcută.

— Eu am fost șoferița autobuzului tău școlar când erai copil, Dănuț — spuse ea încet.

Un fior de uimire a străbătut autobuzul.

Fața lui Dănuț s-a albit.

Bătrâna a continuat, cu o voce liniștită, dar plină de înțeles:

— Stăteai mereu în al doilea scaun, pe partea stângă. În fiecare dimineață, cu sandvișurile tale cu unt de arahide. Odată am oprit autobuzul pentru că te înecaseși…

Dănuț simți cum îi fuge pământul de sub picioare.

Imaginea îi apăru în minte cu o claritate dureroasă.

Avea nouă ani.

Era un băiat slab, timid și mereu flămând.

Mama lui lucra în trei locuri diferite, iar tatăl îl părăsise când avea doar patru ani.

Într-o dimineață de iarnă, se înecă într-adevăr cu o bucată de sandviș.

Autobuzul școlar se oprise.

O femeie coborâse în fugă de la volan.

Îl salvase.

Îi amintea acum perfect chipul acela.

Mai tânăr.

Mai puternic.

Dar erau aceiași ochi albaștri.

Aceeași privire caldă.

— Doamna Maria…? șopti el.

Femeia zâmbi trist.

— Da, Dănuț.

Autobuzul devenise complet tăcut.

Nimeni nu mai privea telefoanele.

Nimeni nu mai vorbea.

Toți ascultau.

Dănuț își amintea acum și altceva.

În fiecare vineri, când ceilalți copii plecau acasă cu pachete și gustări, el rămânea în urmă.

Atunci doamna Maria îi întindea discret câte un covrig sau o prăjitură.

Niciodată nu-l făcea să se simtă rușinat.

Niciodată nu spunea nimic.

Pur și simplu îi zâmbea.

— Nu ai uitat, nu-i așa? întrebă ea încet.

Dănuț nu reuși să răspundă.

Gâtul îi era strâns.

Pentru că uitase.

Uitase aproape tot.

Anii trecuseră.

Munca îl schimbase.

Viața îl făcuse mai dur.

Mai rece.

Mai grăbit.

Dar femeia din fața lui nu uitase nimic.

— Știi de ce merg la spital? continuă ea.

El clătină din cap.

— Fiul meu este acolo.

— Singurul meu fiu.

Medicii spun că mai are foarte puțin timp.

Ochii ei se umplură de lacrimi.

— Mi-am cheltuit ultimii bani pe medicamentele lui.

Am crezut că voi putea merge pe jos.

Dar picioarele nu mă mai țin.

Vocea i se frânse.

— Nu voiam nimic gratis. Doar câteva stații.

În autobuz se auzi un suspin.

O femeie tânără începu să plângă.

Un bărbat își scoase șapca și privi în podea.

Dănuț simți o rușine cum nu mai simțise niciodată.

Toată viața lui se derulă prin fața ochilor.

Toți oamenii care îl ajutaseră.